-
Potrivit art. 349 alin. (2) C.pr.pen., instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață. Totodată, conform art. 374 alin. (4) C.pr.pen., în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10). -
Pentru a da eficiență și substanță prevederii procesuale care reglementează conținutul măsurii arestului la domiciliu, exercitând conform art. 3 din Codul de procedură penală funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, judecătorul poate dispune schimbarea locului de executare a arestului la domiciliu, în situații excepționale, independent de voința inculpatului. Prin Încheierea penală nr. 15 din 20 martie 2018 a Tribunalului Gorj a fost admisă cererea formulată de inculpata G.E.A. și s-a dispus schimbarea locului de executare a arestului la domiciliu al inculpatei, stabilit prin Încheierea nr. 13 din 13 martie 2018 pronunțată în Dosarul nr. 6422/95/2017/a2 al Tribunalului Gorj, de la adresa din Bumbești-Jiu, județul Gorj, la imobilul situat în comuna Brădești, județul Dolj. Totodată, s-a stabilit că supravegherea respectării de către inculpată a obligațiilor care îi revin pe durata arestului la domiciliu va fi exercitată de organul de poliție în raza căruia locuiește, respectiv Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj. -
C’est d’abord une évidence que nombre de dispositions édictées en 1804 ont sensiblement vieilli et qu’elles méritent une sérieuse cure de rajeunissement, dans la forme comme dans le fond. Mais c’est surtout du point de vue du fond que des changements apparaissent à la fois urgents et nécessaires. Ils semblent devoir s’orienter autour de deux axes principaux. Le premier consiste à faire évoluer notre droit dans le sens d’une plus grande justice contractuelle. Cela suppose évidemment la recherche d’un meilleur équilibre entre les droits et les obligations de chacune des parties, par exemple en cas de lésion ou d’imprévision. Mais cela implique aussi une protection plus efficace du contractant considéré comme en situation de faiblesse et qui n’est pas en mesure de se défendre lui-même. Il faut, en effet, mettre fin à la fiction d’une égalité parfaite entre les parties et, sans renoncer, bien sûr, au principe de liberté contractuelle, faire place à la notion de « dépendance économique », qui est cruciale dans nombre de contrats (contrats de travail, de bail, d’assurance et, de façon générale, tous les contrats d’adhésion). C’est d’ailleurs là que se pose la question de savoir s’il ne conviendrait pas d’étendre la portée de certaines dispositions - comme le devoir d’information, l’interdiction des clauses abusives ou le principe de l’interprétation en faveur de la partie privée d’un véritable pouvoir de négociation -, qui restent trop souvent limitées à ce jour aux relations entre professionnels et consommateurs. Mais c’est, en revanche, au juge qu’il devrait revenir de faire mieux respecter la volonté des parties, à tous les stades de la vie du contrat, et ceci au moins de deux façons. D’une part, le nouveau Code devrait attacher des effets accrus à certaines manifestations unilatérales de volonté, qu’il s’agisse de promesses de contracter, de détermination du prix (suivant des modalités fixées à l’avance) ou de résolution du contrat en cas d’inexécution par l’autre partie (même en l’absence d’une clause expresse en ce sens). D’autre part, on pourrait songer à ouvrir plus largement la possibilité de l’exécution forcée en nature des obligations de faire et abolir le principe de l’exécution par équivalent, pour mettre enfin le droit en accord avec la réalité (puisqu’aussi bien la solution est déjà, en pratique et en dépit des textes - essentiellement l’article 1142 du Code civil -, le plus souvent consacrée par les juges). -
Introducere. Sistemul Ministerului Public are un statut special, misiunea organizațională fiind stabilită atât prin Legea fundamentală, cât și prin legea privind organizarea judiciară. Obiectivul său general este înfăptuirea ordinii de drept prin respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, prin efectuarea unor activități legitime și oportune care trebuie să îndeplinească anumite standarde minimale de legitimitate și de tip procesual. -
În articolul de față ne propunem să prezentăm câteva considerații critice asupra Deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale pronunțate recent1. Trebuie să precizăm, în acest sens, că nu împărtășim soluția asupra admisibilității cererii de constatare a existenței unui conflict juridic de natură constituțională, dar suntem parțial de acord cu soluția pe fond și nu împărtășim unele considerații din motivarea instanței constituționale. În ceea ce privește admisibilitatea cererii primului-ministru, suntem de părere că nu ne aflăm în prezența unui conflict de natură constituțională, ci a unuia de natură legală. Așa cum Curtea însăși a definit conflictul juridic de natură constituțională în deciziile sale anterioare2 și cum o reamintește și în prezenta decizie, este necesar ca autoritatea „pârâtă” să-și aroge competențe care îi aparțin autorității „reclamante” sau alteia sau să refuze să-și exercite propriile atribuții, iar aceasta să ducă la blocaje instituționale3; în fine, în prezenta decizie apare pentru prima dată și cerința ca blocajul să nu poată fi înlăturat în alt mod4. -
Prin Sentința penală nr. 1 din 11 ianuarie 2016 a Judecătoriei Motru s-a hotărât, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul M.S. a fost trimis în judecată din fapta prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 407/2006 în fapta prevăzută de art. 42 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006 și fapta prevăzută de art. 342 alin. (1) C.pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen., în fapta prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. c) – art. 42 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006 și fapta prevăzută de art. 342 alin. (1) C.pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen., texte de lege în baza cărora inculpatul a fost condamnat. Ca stare de fapt s-a reținut că inculpatul, în noaptea zilei de 4/5 aprilie 2015, a efectuat acte de braconaj cinegetic pe raza fondului de vânătoare cu nr. 27 M, punctul „M.”, aparținând AVPS E, ce a avut ca finalitate uciderea prin împușcare a doi căpriori, cauzând un prejudiciu în valoare de 10.000 euro, fără a fi înscris în autorizația de vânătoare individuală sau colectivă eliberată în condițiile legii de gestionar, pentru fondul cinegetic respectiv. Dincolo de motivarea sibilinică a instanței în ceea ce privește schimbarea încadrării juridice a faptelor, sentința penală citată aduce în discuție aspecte ce țin de aplicarea cadrului legal în materie, dată fiind claritatea precară a actului normativ care reglementează infracțiunea de braconaj. -
Faptul că autoturismul în litigiu a făcut obiectul mai multor vânzări succesive și s-a constatat că a fost furat, deschizându-se un proces penal împotriva autorului furtului, nu înseamnă că reclamanta își putea recupera prejudiciul constând în plata prețului plătit. În ceea ce o privește pe reclamantă, prin Ordonanța din data de 20 ianuarie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați s-a dispus clasarea cauzei, reținându-se în motivare faptul că nu au fost identificate indicii care să conducă la concluzia că reclamanta ar fi cunoscut faptul că bunul era furat. Tot în procesul penal, prin Ordonanța din 27 august 2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați s-a dispus restituirea autoturismului către proprietar, astfel că reclamanta, care devenise proprietara autoturismului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâtul, l-a predat organelor de cercetare penală, care în baza procesului-verbal din 16 septembrie 2014 l-au restituit proprietarului. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a statuat că temeiul obligației a cărei executare este urmărită este contractual, iar, potrivit dispoziției art. 1695 alin. (1) C.civ., vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii. (Tribunalul Galați, Decizia civilă nr. 131 din 1 februarie 2018, definitivă)1 -
-
În condiþiile în care nu existã, în prezent, dispoziþii general aplicabile în legislaþia privind circulaþia juridicã a terenurilor, care sã reglementeze dreptul de preemþiune ca o condiþie de nulitate a actului de înstrãinare încheiat cu încãlcarea acestui drept, legiuitorul a lãsat în atributul legilor speciale sã reglementeze dreptul de preemþiune, în funcþie de natura juridicã a bunului. În cazul arendei, la data încheierii contractului de arendã, ca ºi în prezent, dreptul de preemþiune nu este reglementat de lege ca un impediment legal în transmiterea cãtre o altã persoanã a dreptului de proprietate, ci ca un drept contractual al arendaºului. -
Cererea în despãgubire din valoarea cauțiunii este o cerere contencioasã, care presupune examinarea elementelor rãspunderii civile delictuale sub aspectul exercițiului abuziv al acțiunii, al prejudiciului produs și al legãturii de cauzalitate dintre paguba pricinuitã și conduita procesualã a pãrþii, competența de soluționare a unei astfel de acțiuni patrimoniale fiind reglementatã de dispozițiile generale cuprinse în cartea I din Codul de procedurã civilã (Înalta Curte de Casaþie și Justiție, Secția comercialã, decizia nr. 4170 din 30 noiembrie 2010). -
Verificarea respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecarea căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atât timp cât aceasta este irevocabilă. -
Cererea formulatã de debitorul cedat privind restituirea unei sume de bani achitatã A.V.A.S. în baza unui contract de cesiune de creanţã, prin care Ministerul Finanţelor Publice a cesionat A.V.A.S. creanţa pe care o avea faţã de societatea debitoare, sumã de bani nedatoratã, se încadreazã în dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 care se referã la „cereri de orice naturã” privind drepturi şi obligaţii în legãturã cu activele preluate de A.V.A.S., cereri supuse unui termen special de prescripţie reglementat de art. 49 alin. (1) de 6 luni de la data la care s-a cunoscut, sau trebuia sã se cunoascã faptul sau actul pe care se întemeiazã (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilã, decizia nr. 2928 din 4 octombrie 2011).
