• In this study it is subjected for analysis the offence of driving a vehicle under the influence of alcohol or of other substances provided by the Criminal Code in Article 336. The reason for the author's choice of this topic is determined by the fact that a more increasing number of persons commit this type of offence, as well as because the offence has suffered most of the amendments since the entry into force of the new Criminal Code up to the present day, the most important amendment being the one operated by declaring the Article 336 of the Criminal Code unconstitutional.
  • In this article there have been examined comparatively the provisions of the law in force and those of the previous law, by emphasizing the elements of similarity and of distinction between the two regulations. Likewise, the author has critically examined the provisions of Article 336 (1) of the Criminal Code, also making in this regard de lege ferenda proposals designed to determine the amendment of the current provisions. The de lege ferenda proposal aims to the legislator's abandonment of the provision according to which the moment of consummation of the offence is identified with moment of taking the biological samples, motivated by the fundamental difference existing between the two moments, especially with regard to the criminal liability. The paper can be useful to the legislator, in the light of the suggested amendments, to the practitioners, as well as to all those who show concerns in this field.
  • La data de 20 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a soluționat trei cauze cercetând „problema de drept ce formează obiectul acțiunii privind caracterul discriminatoriu al dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările ulterioare, în raportare la dispozițiile comunitare cu care intră în conflict”1 și „dacă dispozițiile art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, și ale art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 88/2013, se interpretează în sensul că timbrul de mediu se datorează și în situația transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piața internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007”2.
  • Regulile de concurență prevăzute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene2 au menirea de a proteja relațiile comerciale și piața internă. Întrebarea la care răspunde studiul de față este: cine este destinatarul normelor concurențiale la nivelul Uniunii Europene? Răspunsul, deși aparent este unul foarte scurt și se referă la întreprindere (și asociațiile de întreprinderi), totuși ascunde o doctrină bogată și o jurisprudență generoasă a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În cele ce urmează, vom analiza noțiunea de întreprindere, care are o anumită sferă de aplicare în dreptul concurențial al Uniunii Europene, cu scopul de a determina care sunt jucătorii principali vizați de normele care protejează concurența pe piața internă.
  • Competența teritorială de soluționare a acțiunii având ca obiect constatarea valabilității unei convenții încheiate cu privire la un imobil și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic [fiind vorba deci despre o acțiune personală imobiliară, prin care reclamantul tinde la valorificarea unui drept personal, respectiv dreptul de creanță corelativ obligației de a face, urmare antecontractului încheiat cu privire la acel imobil] nu se stabilește potrivit art. 117 C.pr.civ., aplicabil exclusiv acțiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 107 C.pr.civ., conform cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Însă, întrucât aceste norme sunt de competență relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât și numai până la prima zi de înfățișare, în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă, excepție pe care instanța nu are dreptul să o invoce din oficiu. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, Decizia nr. 842 de la 13 martie 2014)
Folosim fisierele tip cookie-uri pentru a va oferi cea mai buna experienta de utilizare a website-ului. Navigand in continuare ori ramanand doar pe aceasta pagina va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Daca doriti sa renuntati la acestea, va rugam sa consultati Politica de Utilizare a Cookie-urilor. Anumite parti ale website-ului nu vor mai functiona corect daca stergeti toate cookie-urile. Citește mai mult... Ok