• Din interpretarea dispozițiilor art. 1847 și următoarele și a art. 1890 C.civ. din 1864 rezultă că prescripția achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancțiune civilă față de titularul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. În măsura în care însă nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane care ar fi interesate în contestarea uzucapiunii sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale, în a cărei rază teritorială se află imobilul, ca titulare ale patrimoniului imobiliar. Prin urmare, legitimarea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale nu decurge, în mod arbitrar, din faptul neidentificării unui alt pârât, ci se întemeiază pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potențial de bun fără stăpân al terenului în litigiu. Altfel s-ar putea ajunge în situația particulară a inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă, ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamantului de orice posibilitate de valorificare a dreptului său. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, Decizia nr. 2470 din 19 noiembrie 2020)
  • Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea unor obligații contractuale, acțiunea fiind înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 București, instanța de la sediul reclamantului. În motivarea cererii principale s-a arătat că între părți s-a încheiat un contract de transport sub forma unei comenzi de transport și a anexei aferente. Pârâtul s-a obligat astfel să transporte marfa dintr-un anumit loc în altul, la o anumită temperatură. Întrucât acesta din urmă nu s-a prezentat la locul de destinație la ora stabilită în comanda de transport, destinatarul final nu a mai dorit marfa. Mai mult, cu ocazia recepției mărfii, s-a constatat că marfa fusese transportată în condiții necorespunzătoare, la o temperatură neconformă, mențiunea fiind înscrisă în CMR. În continuare, reclamantul a susținut că proprietarul mărfii, terț față de contractul de transport, ar fi suferit un prejudiciu din faptul că marfa nu a fost vândută cumpărătorului inițial, ci unui alt cumpărător la un preț inferior, rezultând o pagubă constând în diferența de preț dintre cele două vânzări. Acest prejudiciu a fost facturat de către terț reclamantului, care mai departe l-a refacturat către pârât. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat, printre altele, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 3 București, afirmând că nici comanda de transport, nici anexa ei nu au fost semnate și ștampilate, astfel că nu există un contract de transport. În replică, reclamantul a arătat că instanța judecătorească pe care a învestit-o cu soluționarea acțiunii este competentă, întrucât în cuprinsul anexei la comanda de transport se regăsește o clauză atributivă de competență, care stabilește competența de soluționare a litigiilor în favoarea instanțelor de la sediul reclamantului. Mai mult, susține că inexistența unui contract de transport nu poate fi reținută, dat fiind că, subsecvent comenzii de transport, au fost emise de către pârât un CMR semnat și ștampilat, o factură pentru transportul realizat în care se specifică „comanda nr. 77”, precum și o somație comunicată reclamantului prin care i s-a pus în vedere să achite prețul transportului. (Rezumat al susținerilor părților)
  • Potrivit art. 275 alin. (1) C.pen., sustragerea, distrugerea, reținerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Conform art. 198 alin. (1) C.pr.pen., înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. (cu notă aprobativă). Infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută în art. 275 alin. (1) C.pen., are ca situație premisă existența unei proceduri judiciare începute. În ceea ce privește calitatea de subiect activ, autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care sunt folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă poate fi subiect activ al infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută în art. 275 alin. (1) C.pen. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2021 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 15 aprilie 2021)
Folosim fisierele tip cookie-uri pentru a va oferi cea mai buna experienta de utilizare a website-ului. Navigand in continuare ori ramanand doar pe aceasta pagina va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Daca doriti sa renuntati la acestea, va rugam sa consultati Politica de Utilizare a Cookie-urilor. Anumite parti ale website-ului nu vor mai functiona corect daca stergeti toate cookie-urile. Citește mai mult... Ok