After the adoption and the entry into force of the Law on the administrative disputes No 554/2004, subsequently to the constitutional revision of 2003, the problems of the special administrative jurisdictions are of particular interest, being one of the institutions of the public law meant to ensure the celerity of the settlement of disputes, doubled by the guarantee offered to the litigants, concerning the compliance with the constitutional principle of free access to justice, the right to a fair trial and to the settlement of cases within a reasonable time. In this context, the study intends to make an analysis of the constitutionality of the special administrative jurisdictions regulated by the Law No 554/2004 and in some special normative acts, adopted after the constitutional revision from 2003, in relation to the provisions of Article 21 (4) of the Romanian Constitution revised and republished.

This study aims to present the main amendments that were brought to the Labour Code in France by the Law No 1088/2016. The emphasizing of these amendments seems to be a relevant one, given the many similarities between the French and Romanian labour legislation and also the fact that even France, which had a traditional labour legislation, has amended it for the purpose of rendering more flexible labour relations. In order to emphasize the amendments brought, the study contains a few comparative references also with regard to the regulation existing until the adoption of this normative act. As a fundamental guideline, the rights of employers are increased, but there are also regulations favourable to the employees. A change of vision is noticed with regard to the roles of the sources of labour law, for the purpose of bringing to the foreground the collective bargaining at the level of unit, to the detriment of the legal norms and of the conventional norms at level of branch of activity.

Prin Rechizitoriul din data de 18 octombrie 2013, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție a dispus trimiterea în judecată a inculpaților: M.J. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C.pen. 1969, P.C. pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C.pen. 1969 și Z.P. pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C.pen. 1969.

Aspecte introductive. Dispozițiile legale vizate direct de conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 405/20161 sunt art. 246 din Codul penal anterior și art. 297 din Codul penal în vigoare. Conform art. 246 din Codul penal din 1969: „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate ridicată de un număr mare de funcționari publici trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, care a fost reglementată de art. 246 din Codul penal din 19691, având conținutul „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”, precum și de art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare, adoptat în anul 2009, potrivit căruia „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.”

Nu există vreun temei pentru a crea o ordine de preferință a declarațiilor, în sensul reținerii celor date în faza de judecată, în detrimentul celor date în faza de urmărire. Principiul liberei aprecieri a probelor nu permite distincția dintre probele administrate în faza de urmărire și cele administrate în faza de judecată și se opune ca cele din urmă să fie luate în considerare în detrimentul celor dintâi, numai pe criteriul fazei procesuale în care au fost obținute. Singurul criteriu care trebuie avut în vedere atunci când o probă este fie reținută pentru a contura o situație de fapt, fie înlăturată din ansamblul tuturor probelor existente în dosar este cel al coroborării probei în discuție cu celelalte probe administrate.