-
Introducere. Sistemul Ministerului Public are un statut special, misiunea organizațională fiind stabilită atât prin Legea fundamentală, cât și prin legea privind organizarea judiciară. Obiectivul său general este înfăptuirea ordinii de drept prin respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, prin efectuarea unor activități legitime și oportune care trebuie să îndeplinească anumite standarde minimale de legitimitate și de tip procesual. -
În articolul de față ne propunem să prezentăm câteva considerații critice asupra Deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale pronunțate recent1. Trebuie să precizăm, în acest sens, că nu împărtășim soluția asupra admisibilității cererii de constatare a existenței unui conflict juridic de natură constituțională, dar suntem parțial de acord cu soluția pe fond și nu împărtășim unele considerații din motivarea instanței constituționale. În ceea ce privește admisibilitatea cererii primului-ministru, suntem de părere că nu ne aflăm în prezența unui conflict de natură constituțională, ci a unuia de natură legală. Așa cum Curtea însăși a definit conflictul juridic de natură constituțională în deciziile sale anterioare2 și cum o reamintește și în prezenta decizie, este necesar ca autoritatea „pârâtă” să-și aroge competențe care îi aparțin autorității „reclamante” sau alteia sau să refuze să-și exercite propriile atribuții, iar aceasta să ducă la blocaje instituționale3; în fine, în prezenta decizie apare pentru prima dată și cerința ca blocajul să nu poată fi înlăturat în alt mod4. -
Prin Sentința penală nr. 1 din 11 ianuarie 2016 a Judecătoriei Motru s-a hotărât, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul M.S. a fost trimis în judecată din fapta prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 407/2006 în fapta prevăzută de art. 42 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006 și fapta prevăzută de art. 342 alin. (1) C.pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen., în fapta prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. c) – art. 42 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006 și fapta prevăzută de art. 342 alin. (1) C.pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen., texte de lege în baza cărora inculpatul a fost condamnat. Ca stare de fapt s-a reținut că inculpatul, în noaptea zilei de 4/5 aprilie 2015, a efectuat acte de braconaj cinegetic pe raza fondului de vânătoare cu nr. 27 M, punctul „M.”, aparținând AVPS E, ce a avut ca finalitate uciderea prin împușcare a doi căpriori, cauzând un prejudiciu în valoare de 10.000 euro, fără a fi înscris în autorizația de vânătoare individuală sau colectivă eliberată în condițiile legii de gestionar, pentru fondul cinegetic respectiv. Dincolo de motivarea sibilinică a instanței în ceea ce privește schimbarea încadrării juridice a faptelor, sentința penală citată aduce în discuție aspecte ce țin de aplicarea cadrului legal în materie, dată fiind claritatea precară a actului normativ care reglementează infracțiunea de braconaj. -
Faptul că autoturismul în litigiu a făcut obiectul mai multor vânzări succesive și s-a constatat că a fost furat, deschizându-se un proces penal împotriva autorului furtului, nu înseamnă că reclamanta își putea recupera prejudiciul constând în plata prețului plătit. În ceea ce o privește pe reclamantă, prin Ordonanța din data de 20 ianuarie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați s-a dispus clasarea cauzei, reținându-se în motivare faptul că nu au fost identificate indicii care să conducă la concluzia că reclamanta ar fi cunoscut faptul că bunul era furat. Tot în procesul penal, prin Ordonanța din 27 august 2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați s-a dispus restituirea autoturismului către proprietar, astfel că reclamanta, care devenise proprietara autoturismului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâtul, l-a predat organelor de cercetare penală, care în baza procesului-verbal din 16 septembrie 2014 l-au restituit proprietarului. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a statuat că temeiul obligației a cărei executare este urmărită este contractual, iar, potrivit dispoziției art. 1695 alin. (1) C.civ., vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii. (Tribunalul Galați, Decizia civilă nr. 131 din 1 februarie 2018, definitivă)1 -
-
În condiþiile în care nu existã, în prezent, dispoziþii general aplicabile în legislaþia privind circulaþia juridicã a terenurilor, care sã reglementeze dreptul de preemþiune ca o condiþie de nulitate a actului de înstrãinare încheiat cu încãlcarea acestui drept, legiuitorul a lãsat în atributul legilor speciale sã reglementeze dreptul de preemþiune, în funcþie de natura juridicã a bunului. În cazul arendei, la data încheierii contractului de arendã, ca ºi în prezent, dreptul de preemþiune nu este reglementat de lege ca un impediment legal în transmiterea cãtre o altã persoanã a dreptului de proprietate, ci ca un drept contractual al arendaºului. -
Cererea în despãgubire din valoarea cauțiunii este o cerere contencioasã, care presupune examinarea elementelor rãspunderii civile delictuale sub aspectul exercițiului abuziv al acțiunii, al prejudiciului produs și al legãturii de cauzalitate dintre paguba pricinuitã și conduita procesualã a pãrþii, competența de soluționare a unei astfel de acțiuni patrimoniale fiind reglementatã de dispozițiile generale cuprinse în cartea I din Codul de procedurã civilã (Înalta Curte de Casaþie și Justiție, Secția comercialã, decizia nr. 4170 din 30 noiembrie 2010). -
Verificarea respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecarea căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atât timp cât aceasta este irevocabilă. -
Cererea formulatã de debitorul cedat privind restituirea unei sume de bani achitatã A.V.A.S. în baza unui contract de cesiune de creanţã, prin care Ministerul Finanţelor Publice a cesionat A.V.A.S. creanţa pe care o avea faţã de societatea debitoare, sumã de bani nedatoratã, se încadreazã în dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 care se referã la „cereri de orice naturã” privind drepturi şi obligaţii în legãturã cu activele preluate de A.V.A.S., cereri supuse unui termen special de prescripţie reglementat de art. 49 alin. (1) de 6 luni de la data la care s-a cunoscut, sau trebuia sã se cunoascã faptul sau actul pe care se întemeiazã (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilã, decizia nr. 2928 din 4 octombrie 2011). -
Prin noțiunea de preț serios, astfel cum prevãd dispozițiile art. 1303 C.civ. anterior (1864), se înțelege prețul care constituie o cauzã suficientã a obligației luate de vânzãtor de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formeazã obiectul vânzãrii. -
Din conținutul art. 64 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2005 și art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2010 rezultă că actul prin care s-a dispus măsura administrativă de suspendare a dreptului de utilizare a unui vehicul, prin reținerea certificatului de înmatriculare și a plăcuțelor cu numărul de înmatriculare, are caracterul unui act administrativ autonom, conținând o sancțiune de sine stătătoare, care poate fi contestat la instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004. -
În ipoteza unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, respectiv a unui act juridic prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzarecumpărare, acțiunea prin care beneficiarul promisiunii îi solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este supusă termenului general de prescripție extinctivă, chiar dacă bunul la care se referă convenția părților este un imobil, deoarece obiectul antecontractului nu este bunul imobil, ci obligația de a face, a cărei executare poate fi solicitată doar în cadrul termenului de prescripție extinctivă. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, Decizia nr. 3447 din 4 decembrie 2014)
