-
Prevederile art. 970 alin. 2 C.civ. obligă părțile să execute cu bună-credință nu numai clauzele expres stipulate în convenție, ci și pe toate cele la care obligă echitatea, obiceiul sau legea, după natura obligației. Astfel, în lipsa unei reglementări specifice antecontractului de vânzarecumpărare, dispozițiile alin. 2 al art. 970 C.civ. permit aplicarea dispozițiilor legale incidente vânzării perfecte unui antecontract, întrucât scopul urmărit de părțile din antecontract este încheierea unui contract numit, de vânzare-cumpărare, cu reglementare specială în Codul civil, iar conduita contractuală a părților trebuie să vizeze îndeplinirea tuturor obligațiilor specifice acestui contract numit.
-
Obligaþia celui care a edificat o construcþie pe terenul altuia de a o ridica la solicitarea proprietarului terenului are caracter civil, în condiþiile în care pãrþile nu au dovedit cã respectiva obligaþie ar avea în vedere un fapt obiectiv de comerþ cuprins în obiectul de activitate al vreuneia dintre ele pentru a fi incidente dispoziþiile art. 3 sau cele ale art. 56 C.com. ºi nici cã prin voinþa lor obligaþia de a face în discuþie ar fi dobândit o naturã comercialã, aºa cum prevede art. 4 C.com. (Înalta Curte de Casaþie ºi Justiþie, Secþia comercialã, decizia nr. 1448 din 14 mai 2009).
-
Obligația celui care a edificat o construcție pe terenul altuia de a o ridica la solicitarea proprietarului terenului are caracter civil, în condițiile în care pãrțile nu au dovedit cã respectiva obligație ar avea în vedere un fapt obiectiv de comerț cuprins în obiectul de activitate al vreuneia dintre ele pentru a fi incidente dispozițiile art. 3 sau cele ale art. 56 C.com. și nici cã prin voința lor obligația de a face în discuție ar fi dobândit o naturã comercialã, așa cum prevede art. 4 C.com. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercialã, decizia nr. 1448 din 14 mai 2009).
-
Dreptul larg de apreciere al autoritãţii administrative asupra punerii în executare a unor dispoziţii legale face ca neemiterea de cãtre respectiva autoritate a actului administrativ de punere în executare a dispoziţiilor de lege în cauzã sã nu constituie refuz nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Este nelegalã, astfel, obligarea Guvernului României la emiterea unei hotãrâri prin care salariaţilor Societãţii Naţionale a Petrolului „Petrom” S.A. Bucureşti sã le fie vândute direct acţiuni ale acestei societãţi în limita a 8% din capitalul social în condiţiile art. 9 alin. (2) din anexa la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificat prin art. V pct. 2 din O G. nr. 55/2003, având în vedere faptul cã prin acelaşi text legal legiuitorul a înţeles sã confere Guvernului un drept cu limite foarte largi de apreciere în ceea ce priveşte cota procentualã ce urmeazã a fi achiziţionatã de salariaţi şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de cãtre aceştia.
-
Transmiterea actului administrativ sancționator prin fax îndeplinește, în principiu, rigorile procedurale referitoare la comunicare, aceasta putând fi circumscrisã modalitãții la care se referã art. 86 alin. (3) teza finalã din Codul de procedurã civilã: „alte mijloace ce asigurã transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia”.
-
Raportul de evaluare întocmit de inspectorul de integritate în temeiul dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, ca parte a procedurii privind activitatea de evaluare a averii, nu se poate contesta direct la instanța de contencios administrativ, el neavând trăsăturile unui act administrativ, întrucât nu produce efecte juridice prin el însuși. Acest raport constituie un simplu act de sesizare al Comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996, ce poate fi contestat în fața instanței de contencios administrativ doar odată cu actul de finalizare a procedurii desfășurate de această comisie.
-
Acþiunea în daune-interese care vizeazã antrenarea rãspunderii civile delictuale a AVAS în temeiul art. 998-999 C.civ. nu atrage aplicarea dispoziþiilor legii speciale cu privire la competenþa curþii de apel în primã instanþã, ci a celor ale art. 1 pct. (1) lit. a) C.pr.civ., fiind vorba despre un litigiu patrimonial (Înalta Curte de Casaþie ºi Justiþie, Secþia comercialã, decizia nr. 1896 din 21 mai 2010).
-
Potrivit dispozițiilor art. 25 din Ordinul CSA nr. 20/2008, în cazul în care în unul și același eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane și valoarea totalã a prejudiciului depãșește limitele de despãgubire specificate în polița RCA, despãgubirea va fi stabilitã în funcție de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecãrei persoane îndreptãțite la despãgubire.
-
Prin decizia Curții Constituționale nr. 190/2008, publicatã în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 213/2008, dispozițiile art. 362 alin. (1) lit. a) teza a II-a C.pr.pen. – potrivit cãrora „apelul procurorului în ce privește latura civilã este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilã, cu excepția cazurilor în care acțiunea civilã se exercitã din oficiu” – au fost declarate constituționale. În consecințã, apelul declarat numai de procuror cu privire la latura civilã este admisibil, inclusiv în cazul în care motivele de apel referitoare la latura civilã au fost formulate oral în ziua judecãții, potrivit dispozițiilor art. 374 C.pr.pen. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penalã, decizia nr. 2755 din 11 septembrie 2012).
-
Brokerul de asigurare, care are și calitatea de mandatar al unei întreprinderi de asigurare străine, fiind împuternicit de aceasta să soluționeze cererile de despăgubiri în eventualitatea accidentelor de circulație produse de autovehicule asigurate în străinătate, nu este parte la raportul juridic obligațional născut prin producerea faptului delictual. Astfel, întrucât brokerul de asigurare este terț față de contractul de asigurare în temeiul căruia au fost solicitate despăgubirile, acesta nu poate fi obligat în nume propriu la plata despăgubirilor. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2156 din 30 mai 2013)
-
Competența teritorială de soluționare a acțiunii având ca obiect constatarea valabilității unei convenții încheiate cu privire la un imobil și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic [fiind vorba deci despre o acțiune personală imobiliară, prin care reclamantul tinde la valorificarea unui drept personal, respectiv dreptul de creanță corelativ obligației de a face, urmare antecontractului încheiat cu privire la acel imobil] nu se stabilește potrivit art. 117 C.pr.civ., aplicabil exclusiv acțiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 107 C.pr.civ., conform cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Însă, întrucât aceste norme sunt de competență relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât și numai până la prima zi de înfățișare, în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă, excepție pe care instanța nu are dreptul să o invoce din oficiu. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, Decizia nr. 842 de la 13 martie 2014)
-
Esenţa principiului error communis facit ius, invocat de subdobânditorul cu titlu oneros pentru a obţine pãstrarea valabilitãţii titlului sãu, constã în faptul cã terţul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care însã nu-l primeşte nici de la adevãratul proprietar – cu care nu a contractat, nici de la proprietarul aparent – cu care a contractat, dar care nu deţinea dreptul –, ci direct de la lege. Aşadar, este un mod originar de dobândire a proprietãţii, iar nu unul derivat. Pentru ca o aparenţã sã fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiţii, cumulativ: sã existe o eroare comunã şi invincibilã; subdobânditorul sã fie de bunã-credinţã; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor sã fie cu titlu oneros.