-
Competența teritorială de soluționare a acțiunii având ca obiect constatarea valabilității unei convenții încheiate cu privire la un imobil și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic [fiind vorba deci despre o acțiune personală imobiliară, prin care reclamantul tinde la valorificarea unui drept personal, respectiv dreptul de creanță corelativ obligației de a face, urmare antecontractului încheiat cu privire la acel imobil] nu se stabilește potrivit art. 117 C.pr.civ., aplicabil exclusiv acțiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 107 C.pr.civ., conform cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Însă, întrucât aceste norme sunt de competență relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât și numai până la prima zi de înfățișare, în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă, excepție pe care instanța nu are dreptul să o invoce din oficiu. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, Decizia nr. 842 de la 13 martie 2014) -
Esenţa principiului error communis facit ius, invocat de subdobânditorul cu titlu oneros pentru a obţine pãstrarea valabilitãţii titlului sãu, constã în faptul cã terţul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care însã nu-l primeşte nici de la adevãratul proprietar – cu care nu a contractat, nici de la proprietarul aparent – cu care a contractat, dar care nu deţinea dreptul –, ci direct de la lege. Aşadar, este un mod originar de dobândire a proprietãţii, iar nu unul derivat. Pentru ca o aparenţã sã fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiţii, cumulativ: sã existe o eroare comunã şi invincibilã; subdobânditorul sã fie de bunã-credinţã; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor sã fie cu titlu oneros. -
Instanþa de apel a fost învestitã cu o cerere în pretenþii ºi în constatare generatã de executarea contractului de vânzare-cumpãrare acþiuni pe care pãrþile l-au încheiat la 26 septembrie 2003 prin care se solicitã în concret: 1) obligarea la penalitãþi calculate conform art. 12.10 ºi datorate ca urmare a neîndeplinirii prevederilor clauzei nr. 12.3 din contract; 2) penalitãþi calculate conform clauzei 12.8 ºi datorate ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a prevederilor art. 12.7 din contract pentru primii trei ani investiþionali; -
Prin excepție de la regula instituitã prin dispozițiile alin. (1) al art. 86 C.pr.civ., potrivit cãreia comunicarea actelor de procedurã se face prin agent procedural, dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol stabilesc cã aceastã comunicare se face prin poștã, cu scrisoare recomandatã cu dovadã de primire sau prin alte mijloace ce asigurã transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. -
Prevederile imperative ale art. 73 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care instituie un termen de 5 zile în care să se formuleze contestația la tabelul preliminar de creanțe, nu intră în contradicție cu termenele recomandate de către judecătorul sindic în încheierea de deschidere a procedurii insolvenței. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C.pr.civ. în cazul în care se invocă contrarietatea dintre încheierea de deschidere a procedurii insolvenței și decizia prin care a fost respinsă ca tardivă contestația la tabelul preliminar, întrucât nu se poate confunda termenul prevăzut de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 cu termenele prevăzute de art. 62 din aceeași lege. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4020 din 19 noiembrie 2013) -
O autoritate publică cu atribuții de supraveghere, prevenire și control într-o anumită arie de activitate, având în vedere poziția dominantă pe care o ocupă în virtutea prerogativelor de putere publică pe care legea i le pune la dispoziție pentru realizarea interesului public în slujba căruia se află, are obligația, rezultată din exigențele bunei administrări, să emită, pentru organizarea activității sale, norme administrative clare, care să nu genereze riscul distorsionării liberei concurențe și apariției conflictelor de interese. -
Raportul de expertizã întocmit într-o cauzã penalã ce viza sãvârșirea unor infracțiuni de cãtre reprezentanții unei societãți comerciale constituie, în litigiul având ca obiect contestarea de cãtre respectiva societate a legalitãții unor acte administrativ-fiscale, un mijloc de probã extrajudiciar, care prin excepție de la principiul nemijlocirii probelor, poate fi folosit numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare în cauza respectivã (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia 5115 din 13 noiembrie 2009). -
Constrângerea moralã, cauzã care înlãturã caracterul penal al faptei prevãzute în art. 46 alin. 2 C.pen., presupune îndeplinirea urmãtoarelor condiþii: sã existe o acþiune de constrângere exercitatã de o persoanã asupra psihicului unei alte persoane, prin ameninþare; ameninþarea sã creeze un pericol grav pentru fãptuitor sau pentru o altã persoanã, în cazul în care nu ar sãvârºi fapta prevãzutã de legea penalã; pericolul cu care se ameninþã sã nu poatã fi înlãturat decât prin sãvârºirea faptei prevãzute de legea penalã. -
Cerinţa interesului de a fi actual trebuie îndeplinitã pe tot parcursul procesului, iar nu numai la momentul introducerii acþiunii. Astfel, în cazul în care pe parcursul procesului acþiunea promovatã de reclamant rãmâne fãrã interes, demersul procesual, iniþial justificat, rãmâne fãrã o finalitate practicã din punct de vedere juridic, soluţia consacratã jurisprudenţial în atare situaţii fiind aceea a respingerii acţiunii ca rãmasã fãrã interes (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercialã, decizia nr. 2623 din 13 septembrie 2011). -
Dispozițiile art. 9 lit. b) din Regulamentul CE nr. 44/2001 aratã cã un asigurator care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție în alt stat membru, în cazul acțiunilor intentate de cãtre deținãtorul poliței de asigurare, asigurat sau un beneficiar, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul. -
În cazul în care societatea a hotărât, prin hotărâre AGA, demararea acțiunii în răspundere împotriva membrilor organelor sale de conducere, fără a desemna un mandatar special împuternicit cu efectuarea demersului judiciar pentru punerea în aplicare a acestei hotărâri, nu se poate considera că mandatul general de administrator cuprinde, implicit, acest mandat. Prin urmare, acțiunea în justiție promovată de administrator în numele societății, fiind formulată de o persoană care nu prezintă mandatul special cerut de lege, nu respectă cerințele impuse prin art. 155 din Legea nr. 31/1990 cu privire la condițiile speciale ale reprezentării, devenind, astfel, deplin incidente dispozițiile de drept procesual civil referitoare la lipsa dovezii calității de reprezentant, reglementate prin art. 161 C.pr.civ., care impun, în condițiile respectării regimului procesual al excepției, anularea cererii de chemare în judecată. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3726 din 5 noiembrie 2013) -
Este acceptabilă din punctul de vedere al cerințelor impuse de dreptul la un proces echitabil motivarea hotărârii judecătorești realizată prin preluarea în considerente a unei părți din argumentele invocate, în cadrul dezbaterilor, de către una dintre părți. Câtă vreme această preluare nu s-a realizat automat, ci este rodul propriului demers al judecătorului de interpretare și aplicare a legii la situația de fapt prin prisma susținerilor părților, nu există suport pentru a se aprecia că argumentele celeilalte părți ar fi fost ignorate. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1312 din 13 martie 2014)
