Acþiunea în daune-interese care vizeazã antrenarea rãspunderii civile delictuale a AVAS în temeiul art. 998-999 C.civ. nu atrage aplicarea dispoziþiilor legii speciale cu privire la competenþa curþii de apel în primã instanþã, ci a celor ale art. 1 pct. (1) lit. a) C.pr.civ., fiind vorba despre un litigiu patrimonial (Înalta Curte de Casaþie ºi Justiþie, Secþia comercialã, decizia nr. 1896 din 21 mai 2010).

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Ordinul CSA nr. 20/2008, în cazul în care în unul și același eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane și valoarea totalã a prejudiciului depãșește limitele de despãgubire specificate în polița RCA, despãgubirea va fi stabilitã în funcție de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecãrei persoane îndreptãțite la despãgubire.

Competența teritorială de soluționare a acțiunii având ca obiect constatarea valabilității unei convenții încheiate cu privire la un imobil și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic [fiind vorba deci despre o acțiune personală imobiliară, prin care reclamantul tinde la valorificarea unui drept personal, respectiv dreptul de creanță corelativ obligației de a face, urmare antecontractului încheiat cu privire la acel imobil] nu se stabilește potrivit art. 117 C.pr.civ., aplicabil exclusiv acțiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 107 C.pr.civ., conform cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Însă, întrucât aceste norme sunt de competență relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât și numai până la prima zi de înfățișare, în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă, excepție pe care instanța nu are dreptul să o invoce din oficiu. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, Decizia nr. 842 de la 13 martie 2014)

Esenţa principiului error communis facit ius, invocat de subdobânditorul cu titlu oneros pentru a obţine pãstrarea valabilitãţii titlului sãu, constã în faptul cã terţul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care însã nu-l primeşte nici de la adevãratul proprietar – cu care nu a contractat, nici de la proprietarul aparent – cu care a contractat, dar care nu deţinea dreptul –, ci direct de la lege. Aşadar, este un mod originar de dobândire a proprietãţii, iar nu unul derivat. Pentru ca o aparenţã sã fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiţii, cumulativ: sã existe o eroare comunã şi invincibilã; subdobânditorul sã fie de bunã-credinţã; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor sã fie cu titlu oneros.

Prevederile imperative ale art. 73 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care instituie un termen de 5 zile în care să se formuleze contestația la tabelul preliminar de creanțe, nu intră în contradicție cu termenele recomandate de către judecătorul sindic în încheierea de deschidere a procedurii insolvenței. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C.pr.civ. în cazul în care se invocă contrarietatea dintre încheierea de deschidere a procedurii insolvenței și decizia prin care a fost respinsă ca tardivă contestația la tabelul preliminar, întrucât nu se poate confunda termenul prevăzut de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 cu termenele prevăzute de art. 62 din aceeași lege. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4020 din 19 noiembrie 2013)

O autoritate publică cu atribuții de supraveghere, prevenire și control într-o anumită arie de activitate, având în vedere poziția dominantă pe care o ocupă în virtutea prerogativelor de putere publică pe care legea i le pune la dispoziție pentru realizarea interesului public în slujba căruia se află, are obligația, rezultată din exigențele bunei administrări, să emită, pentru organizarea activității sale, norme administrative clare, care să nu genereze riscul distorsionării liberei concurențe și apariției conflictelor de interese.