-
Prin noțiunea de preț serios, astfel cum prevãd dispozițiile art. 1303 C.civ. anterior (1864), se înțelege prețul care constituie o cauzã suficientã a obligației luate de vânzãtor de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formeazã obiectul vânzãrii. -
Din conținutul art. 64 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2005 și art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2010 rezultă că actul prin care s-a dispus măsura administrativă de suspendare a dreptului de utilizare a unui vehicul, prin reținerea certificatului de înmatriculare și a plăcuțelor cu numărul de înmatriculare, are caracterul unui act administrativ autonom, conținând o sancțiune de sine stătătoare, care poate fi contestat la instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004. -
În ipoteza unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, respectiv a unui act juridic prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzarecumpărare, acțiunea prin care beneficiarul promisiunii îi solicită instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este supusă termenului general de prescripție extinctivă, chiar dacă bunul la care se referă convenția părților este un imobil, deoarece obiectul antecontractului nu este bunul imobil, ci obligația de a face, a cărei executare poate fi solicitată doar în cadrul termenului de prescripție extinctivă. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, Decizia nr. 3447 din 4 decembrie 2014) -
ACȚIUNE CIVILÃ. ASIGURÃTOR DE RÃSPUNDERE CIVILÃ În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 136/1995, instanța dispune obligarea asigurãtorului de rãspundere civilã, în mod direct, în limita obligației sale contractuale, la plata despãgubirilor cãtre partea civilã (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penalã, decizia nr. 3405 din 23 octombrie 2012). -
Contestația în anulare împotriva deciziilor rămase definitive în recurs, prin care a fost invocată încălcarea principiului non bis in idem, se judecă în conformitate cu dispozițiile noului Cod de procedură penală în materia contestației în anulare. Cazul de contestație în anulare, prevăzut în art. 426 lit. i) din noul Cod de procedură penală, referitor la ipoteza în care „împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”, nu este incident, dacă faptele cu privire la care s-au pronunțat două hotărâri definitive de condamnare sunt diferite, neexistând identitate de faptă, indiferent dacă încadrarea juridică a faptelor este aceeași. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 1479 din 29 aprilie 2014) -
Potrivit art. 1491 C.pr.pen., procurorul, când considerã cã arestarea inculpatului este în interesul urmãririi penale, întocmeşte propunerea motivatã de luare a mãsurii arestãrii preventive a acestuia numai dupã ascultarea inculpatului în prezenţa apãrãtorului. În plus, conform art. 150 alin. 1 C.pr.pen., mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã numai dupã ascultarea acestuia de cãtre procuror şi de cãtre judecãtor, afarã de cazul când inculpatul se aflã în strãinãtate ori se sustrage de la urmãrire sau de la judecatã ori se aflã în una dintre situaţiile prevãzute în art. 1491 alin. 6 C.pr.pen. (cu notã criticã). -
Elementul material al infracțiunii de înșelãciune existã distinct de elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnãturã privatã, activitatea de falsificare a înscrisurilor și folosirea lor în vederea producerii de consecințe juridice consumându-se la momentul sesizãrii instanței, activitatea ulterioarã desfãșuratã de inculpat de inducere în eroare a pãrților vãtãmate în scopul obținerii unui folos material injust realizând latura obiectivã a infracțiunii de înșelãciune, rãmasã în forma tentativei (cu notã criticã) -
În raport cu dispozițiile art. 4 cu referire la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004, este inadmisibilã excepția de nelegalitate invocatã cu privire la un act administrativ pentru modificarea sau desființarea cãruia prin lege organicã se prevede o altã procedurã judiciarã (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3386 din 24 iunie 2010). -
Simpla cunoștințã a existenței și folosirii mãrcii anterior depozitului nu este suficientã pentru întrunirea condiției relei-credințe, fiind necesar ca acest fapt sã fie unul de naturã frauduloasã. Reaua-credințã implicã îndeplinirea cumulativã a douã cerințe distincte, vizând, pe de o parte, cunoașterea „faptului relevant” – existența și folosirea unei mãrci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcã – iar, pe de altã parte, intenția frauduloasã. -
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 privind unele mãsuri pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpãrare de acțiuni deținute de stat la societãțile comerciale, în cazul desființãrii contractului pe cale convenționalã sau judiciarã, Autoritatea va reține de la cumpãrãtor toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, dupã caz, avans, rate, dobânzi, penalitãți achitate cu orice titlu pânã la desființarea acestuia. -
Actul emis de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) în vederea convocării părților în procedura arbitrală potrivit art. 1312 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 nu are caracterul juridic al unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. În succesiunea operațiunilor prin care se realizează negocierea metodologiilor la care se referă art. 130, 131, 1311 și 1312 din Legea nr. 8/1996, actul care produce efecte juridice îl reprezintă metodologiile negociate, iar activitățile anterioare, premergătoare, au valoarea juridică a unor operațiuni administrative sau simple operațiuni materiale care pregătesc, însoțesc adoptarea actului producător de efecte juridice. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 59 din 10 ianuarie 2013) -
