-
-
-
Potrivit art. 208 alin. (1) C.pen., fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă. De asemenea, la alin. (2) al aceluiași articol se prevede că efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o temere unei persoane se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. -
-
Conform art. 207 alin. (1) C.pr.pen., atunci când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a luat o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acestei măsuri. Apreciem că acest termen trebuie a fi considerat un termen de decădere, pentru a fi în concordanță cu prevederile Constituției României, republicată, iar nerespectarea lui atrage decăderea procurorului din dreptul de a solicita menținerea măsurii preventive (cu notă aprobativă). -
Instanța Curții de Apel Oradea a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de uciderea animalelor, cu intenție, fără drept, prevăzută în art. 25 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 205/2004, republicată1, dispunând, totodată, înlăturarea condamnării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 217 alin. 1 din Codul penal anterior (cu notă aprobativă). -
-
Potrivit art. 145 alin. 12 lit. f C.pr.pen., organul judiciar care a dispus mãsura preventivã a obligãrii de a nu pãrãsi localitatea poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe durata mãsurii „sã nu exercite profesia, meseria sau sã nu desfãşoare activitatea în exercitarea cãreia a sãvârşit fapta”, şi anume sã nu-şi exercite atribuţiile de primar (cu notã criticã). -
Curtea de Apel Cluj a dispus respingerea apelului inculpatului prin care acesta a solicitat achitarea pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă în varianta alternativă a producerii consecinței de punere în primejdie a vieții persoanei, prevăzută în art. 182 alin. 2 din Codul penal anterior, dispunând, totodată, obligarea apelantului la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare în favoarea statului (cu notă critică). -
Conform prevederilor art. 396 alin. (6) C.pr.pen., instanța pronunță încetarea procesului penal atunci când există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)–j) C.pr.pen. Unul dintre aceste cazuri, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. g) teza ultimă C.pr.pen., se referă la situația în care „a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii”. (Curtea de Apel Galați, Decizia penală nr. 1278/A/8.12.2016 dată în Dosarul nr. 1324/233/2016, cu notă aprobativă) -
Conform prevederilor art. 342 C.pr.pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie, printre altele, verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu această ocazie, judecătorul de cameră preliminară este obligat să constate toate încălcările legii, săvârșite cu ocazia efectuării urmăririi penale și să sancționeze aceste încălcări, dispunând una dintre soluțiile prevăzute în cuprinsul art. 346 C.pr.pen. -
Examinând conținutul unei hotărâri pronunțate în cadrul regulatorului de competență în cazul unui conflict negativ de competență, se constată că aceasta nu soluționează fondul unei cauze, ci doar un incident procesual în care stabilește care din cele două instanțe va trebui să judece, potrivit dispozițiilor legale. Cum, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții procedurale în scopul determinării instanței competente teritorial să judece o cerere de încuviințare a executării silite imobiliare, se constată că stabilirea competenței nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei. În consecință, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiția restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății. (cu notă critică)
