Declanșarea și judecarea unui proces atrag per se o serie de cheltuieli bănești care se materializează în taxele judiciare, onorariile avocaților, experților și ale altor specialiști, ori în sume de bani cuvenite martorilor chemați să răspundă în fața judecătorului, pe lângă multe alte inconveniente. Dacă sarcina înfăptuirii justiției aparține statului, principiu recunoscut în majoritatea sistemelor democratice, se pune problema sarcinii suportării cheltuielilor pe care le presupune judecarea unui litigiu. S-a ajuns astfel la „compromisul” prin care cheltuielile de judecată să fie împărțite, aproximativ proporțional, între stat și părțile litigante. Culpa procesuală este izvorul cheltuielilor de judecată, partea îndreptățită la acordarea acestora este partea litigantă, potrivnică celei care cade în pretenții și, pe cale de consecință, cea care a fost în culpă procesuală, prima fiind „victima” celei de-a doua. Ab initio trebuie precizat că stabilirea cheltuielilor de judecată va fi făcută de instanță numai în măsura în care acestea au fost solicitate în cursul procesului pendinte, faptul că instanța nu le-a acordat reprezentând o omisiune a acesteia, care poate fi îndreptată pe calea unei cereri de completare a hotărârii, dacă partea are deschisă această procedură. Probleme s-au ivit în legătură cu actualizarea cheltuielilor de judecată în faza de executare silită, când executorul judecătoresc proceda la punerea în executare a hotărârii judecătorești. Astfel, s-a născut întrebarea „Poate executorul judecătoresc să actualizeze sumele cuvenite creditorului cu titlu de cheltuieli judecătorești?” Înalta Curte de Casație și Justiție a limpezit problema de drept ridicată și a statuat că sumele acordate printr-o hotărâre judecătorească pot fi actualizate în funcție de rata inflației, de executorul judecătoresc în etapa executării silite (cu notă aprobativă).
The absolutisation of the effects of the case law of the Court of Justice of the European Union or of the provisions of the Charter of Fundamental Rights of the European Union in areas not falling within the exclusive jurisdiction of the European Union (EU or the Union) or in areas of shared jurisdiction where EU no longer wishes to legislate on the basis of the principles of subsidiarity or proportionality can lead to mistakes in the application of the national law by the law courts of the Member States of EU. In this article the author identifies such a case in the field of access to the data stored by the suppliers of public electronic communications networks and by the suppliers of publicly available electronic communication services and brings arguments to remedy this situation.