În acest studiu autorul analizează obligația victimei de a minimiza prejudiciul în contextul unei ipoteze de răspundere civilă delictuală. În acest sens, după o scurtă parte introductivă menită a fixa cadrul analizei, autorul își propune să identifice care ar fi dispozițiile normative din care ar decurge obligația victimei de minimizare a prejudiciului, evidențiind faptul că în ciuda lipsei unei norme clare și univoce în acest sens, existența obligației decurge totuși dintr-o serie întreagă de prevederi legale.
În continuare sunt abordate particularitățile obligației de minimizare a prejudiciului, fiind decriptat regimul său juridic general, cu evidențierea acelor aspecte care o disting și individualizează în raport de alte instituții juridice, dar și modul său de funcționare. De asemenea, autorul își propune să identifice natura juridică a obligației de minimizare a prejudiciului, subliniind limitele tezelor avansate până în prezent și arătând de ce, obligația este una sui generis. Mai departe, sunt evidențiate consecințele pe care obligația de minimizare a prejudiciului le produce, după cum aceasta a fost sau nu respectată de către victimă, pentru ca în final să fie expuse scurte considerații referitoare la regimul său procesual.

Ca urmare a creșterii numărului de atacuri ale exemplarelor din speciile de faună sălbatică prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale Legii nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic, cu modificările și completările ulterioare, soldate cu rănirea sau decesul unei persoane fizice, în condițiile în care acestea sunt gestionate în temeiul legii speciale, legiuitorul român s-a văzut nevoit să reglementeze răspunderea ce se angajează pentru prejudiciile astfel cauzate, răspundere aflată în sarcina autorității publice centrale în a cărei competență se află vânătoarea și/sau a autorității publice centrale care răspunde de mediu.
Cercetarea noastră abordează această formă de răspundere cu caracter de noutate în peisajul dreptului românesc, cu toată pleiada de efecte pe care le generează, în sensul evidențierii caracterului său special în raport de reglementarea de drept comun a răspunderii civile delictuale de tip obiectiv, sub aspectul modalității de calcul a componentei materiale și morale a prejudiciului creat ca urmare a atacului produs de un exemplar din specia de faună sălbatică asupra persoanei fizice, atac apt să genereze rănirea sau chiar decesul victimei.
Am analizat critic textul art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, considerând, ca și concluzie finală a studiului, că se impune reformarea sa, cu atât mai mult cu cât asupra conținutului reglementării planează dubii serioase atât cu privire la respectarea principiului de rang constituțional al nediscriminării, cât și referitor la concordanța acestuia cu valorile CEDO, chiar și în contextul în care statului, ca subiect de drept, i-a fost recunoscută posibilitatea plafonării diferitelor tipuri de compensații.

În acest studiu, autoarea, își propune să analizeze dificultățile întâmpinate în practica judiciară în privința utilizării, interpretării și aplicării normelor referitoare la procedura îndreptării, lămuririi și completării hotărârii judecătorești, propunând și câteva modificări legislative menite a asigura claritatea normelor incidente. Astfel, sunt prezentate situații în care, prin intermediul unei cereri de îndreptare s-au corectat greşeli de judecată, ori au fost formulate atât cereri de lămurire a hotărârii, cât și contestație la titlu, dar și controversele doctrinare privind dreptul de opțiune al părții între procedura completării hotărârii şi calea de atac a revizuirii.
Cu privire la problemele analizate în cuprinsul studiului au fost făcute și unele propuneri de îmbunătățire a actualului cadru legal. Spre exemplu, se apreciază ca oportună abrogarea cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., în ceea ce priveşte ipoteza în care instanţa s-a pronunţat minus petita.

Ne-am propus să cercetăm mecanismul probei necesar pentru aplicarea sancțiunii excluderii automate a declarațiilor obținute prin tortură sau alte rele tratamente contrare art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tema nu a fost încă abordată în dreptul român, deși are o importanță indiscutabilă pentru aplicarea practică a sancțiunii.
Proba la un standard ridicat a relelor tratamente este esențială pentru forța normativă a sancțiunii. Dificultatea probei relelor tratamente este principalul impediment pentru aplicarea ei în practica judiciară. Problema rezultată este rezolvată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-un mecanism al probei care gestionează consecințele juridice ale incertitudinii și nu pierde din vedere cerința aflării adevărului. Acest mecanism are trei componente principale: Prima este cerința unor susțineri demonstrabile privitoare la aplicarea relelor tratamente, care este similară sarcinii formale a probei (sarcinii producerii probelor) din common law, cu diferența că ea nu este impusă unei anume părți, ci este îndeplinită dacă informații cu privire la relele tratamente ajung pe orice cale la cunoștința autorităților. A doua este obligația investigării efective a acestor susțineri. A treia este sarcina substanțială a probei sau sarcina convingerii instanței, care trebuie îndeplinită la un anumit standard de probă. Relele tratamente trebuie probate de partea care le invocă potrivit standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, dar acest standard poate fi atins prin prezumții coroborate. Prezentăm câteva prezumții tipice aplicabile în situații întâlnite frecvent în practică.
Pe terenul art. 6 din Convenție, cerințele procesului echitabil pot justifica derogări de la aceste soluții de principiu. Pentru excluderea automată a declarațiilor, trebuie verificate două condiții cumulative: lipsa unei investigații efective și riscul real al relelor tratamente.

După intrarea în vigoare a art. 1541 C.proc.civ., hotărârile judecătorești vor avea un alt regim de comunicare față de celelalte acte de procedură.
Mai exact, dacă partea va indica datele corespunzătoare în vederea comunicării actelor de procedură prin e-mail, instanța va avea obligația de a-i comunica părții hotărârea judecătorească prin e-mail, în conformitate cu prevederile art. 1541 alin. (1) C.proc.civ., însă nu va fi obligată să-i comunice respectivei părți citația sau celelalte acte de procedură prin e-mail, întrucât cu privire la aceste acte de procedură rămân aplicabile prevederile art. 154 alin. (6) C.proc.civ., care reglementează doar posibilitatea instanței de a comunica prin e-mail aceste acte de procedură, iar nu obligația instanței de a proceda în această modalitate.
Așadar, constatăm existența unei asimetrii, cu privire la regimul de comunicare, între hotărârea judecătorească și celelalte acte de procedură, motiv pentru care apreciem că legiuitorul ar trebui să intervină pentru uniformizarea regimului de comunicare a tuturor actelor de procedură, neexistând niciun motiv pentru ca respectiva comunicare a actelor de procedură să se realizeze în mod diferențiat.

Această lucrare este prima parte a unui comentariu mai amplu la articolul 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care va fi publicat în întregime în trei numere consecutive ale acestei reviste de drept. Lucrarea de față evaluează trăsăturile generale ale dreptului la libertate și securitate așa cum reiese din jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu această ocazie subliniază scopul acestui drept și anume, protecția individului împotriva arbitrarului și analizează condițiile generale de privare de libertate. De asemenea, evaluează primele două astfel de situații de privare de libertate autorizată consacrate în articolul 5 § 1 (a) și (b) din Convenție.

Arestarea preventivă a fost definită ca fiind măsura preventivă privativă de libertate cea mai intruzivă în exercițiul dreptului la libertate al persoanei, prin care judecătorul sau instanța dispune deținerea inculpatului pe durata și în condițiile anume prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății.
Pentru luarea arestării preventive sunt necesare întrunirea tuturor condițiilor generale prevăzute de lege pentru luarea măsurilor preventive precum și existența a cel puțin unuia dintre temeiurile prevăzute în art. 223 C.pr.pen. În practică, în cvasitotalitatea cazurilor, arestarea preventivă este întemeiată pe dispozițiile art. 223 alin. (2) C.pr.pen.
În aceste condiții, am încercat să realizăm atât o prezentare generală a acestor temeiuri cât și o analiză teoretică a principalelor chestiuni care pot genera confuzii și probleme în aplicarea cazurilor prevăzute în art. 223 alin.(1) C.pr.pen. Toată această analiză teoretică a fost, pe cât se poate, examinată coroborat cu soluții din practica judiciară, acolo unde a fost cazul.