REPERE ALE INDEPENDENȚEI JUDECĂTORULUI DIN PERSPECTIVA INDEPENDENȚEI SISTEMULUI JUDICIAR

Principiul separației puterilor a fost „importat” din Marea Britanie, englezii fiind cei care, în secolul al XVII-lea, au început să îl aplice în încercarea de a fragmenta puterea politică ce aparținea, în mod tradițional, doar regelui. Apoi, un pas important pe acest drum anevoios a fost făcut de gânditorii politici francezi, ideea modernă a separării puterilor în stat datorându-se filosofului și gânditorului iluminist francez, baronul de Montesquieu, care a făcut distincție între trei puteri în stat: legislativă, executivă și judiciară – acesta fiind fundamentul separației puterilor regăsit (și repetat) în dreptul constituțional modern. În concepția lui Montesquieu, cele trei puteri trebuie să aparțină unor organe diferite ale statului: Libertatea nu admite unirea a două și cu atât mai mult a trei puteri în sânul uneia și aceleiași puteri a statului. Dacă puterea legislativă e unită cu cea executivă, atunci cel ce edictează legile aplicându-le nu va urma indicațiile cuprinse în ele, tolerând încălcarea lor, și în țară va domni arbitrarul. Dar arbitrarul va interveni și în cazul în care în aceleași mâini se unesc puterea judecătorească și cea executivă, judecătorul va fi asupritor, întrucât va fi în același timp și judecător, și executantul legii. De asemenea, nu pot fi unite, în același organ, puterea judecătorească și cea legiuitoare, întrucât, procedându-se astfel, judecătorul, rezolvând procesele, nu va urma strict legea, ci are posibilitatea să introducă schimbări în conținutul legii