Descriere
O situație atipică, puțin întâlnită în aria contravenienților care exercită calea de atac a plângerii contravenționale în domeniul circulației pe drumurile publice, a generat controverse vizând interpretarea art. 118 din O.U.G. nr. 195/2002, inclusiv a normelor de aplicare conținute de Ordinul nr. 141/2014, la care se adaugă alte probleme de interpretare și suspiciuni de neconstituționalitate a art. 103 alin. (2) al O.U.G. nr. 195/2002, care reglementează majorarea duratei suspendării exercitării dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice cu încă 30 de zile, dacă, într-un interval de 6 luni de la comiterea unei contravenții, un conducător auto comite o altă contravenție la normele rutiere.
Deși este notoriu că, majoritatea covârșitoare a contravenienților cărora li se aplică sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie, aceasta fiind denumirea completă a acestei sancțiuni complementare, depun plângere pentru a beneficia de suspendarea executării acestei sancțiuni complementare, practica judiciară a relevat că există și cazuri în care, astfel de contravenienți, din motive întemeiate, renunță la acest beneficiu și încep executarea sancțiunii contravenționale complementare, chiar dacă au exercitat calea de atac amintită.
Cum practica unităților de poliție care gestionează aplicația informatică de evidență a permiselor reținute și a sancțiunilor aplicate conducătorilor de autovehicule sau tramvaie este aceea de a înscrie din oficiu că operează suspendarea executării sancțiunii complementare, când primesc alerta că s-a depus plângerea contravențională, deși art. 118 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 stabilește că petentul contravenient este cel care trebuie să depună/trimită la unitatea de poliție din care face parte agentul constatator documentul care atestă situația depunerii plângerii, și doar după acest demers se efectuează mențiunea corespunzătoare suspendării executării acestei sancțiuni, se pune problema încălcării dreptului de acces la justiție. Atare încălcare decurge din situația că, acel contravenient este pus în situația să renunțe la dreptul de a exercita calea de atac a plângerii contravenționale, pentru a executa „imediat” sancțiunea, și datorită incertitudinii duratei procedurilor judiciare aferente.
Dacă astfel de contravenienți vor risca și vor depune plângere, formulând și o cerere cu finalitatea de a obține în timp util, o hotărâre judecătorească prin care să se dispună înscrierea mențiunii că au început executarea concomitent cu depunerea plângerii, cum va rezulta din hotărârile judecătorești folosite ca practică judiciară, se vor lovi de excepția de inadmisibilitate.
În sfârșit, textul art. 103 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, care reglementează majorarea duratei suspendării dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice cu încă 30 de zile în situația comiterii unei noi contravenții, evocă instituirea „recidivei contravenționale” și trebuie analizat dacă această instituție își găsește locul în materia contravențiilor, în condițiile în care instituția în cauză nu are aplicabilitate decât în domeniul circulației pe drumurile publice, suscitând discuții dacă astfel de reglementare este constituțională. Controversată este și natura termenului de 15 zile instituit de legiuitor pentru comunicarea dispoziției de majorare implicată de acest text în contextul în care legiuitorul nu a reglementat consecințele nerespectării acestuia, cum a procedat în cazul celui de comunicare a procesului – verbal contravențional, pentru acesta din urmă instituind prescripția executării sancțiunilor contravenționale.
Nu în ultimul rând, suscită interes în ce măsură își găsește locul, în contextul contravențiilor rutiere, principiul loialității probelor.
