Stimate domnule Redactor-șef al Revistei „Dreptul”,

În numărul 2 din 2022 al Revistei dumneavoastră ați publicat un articol intitulat „Preeminența dreptului – perspectiva common law”. Articolul este semnat de dl Ionuț-Dragoș Crînguș, judecător și preşedinte al Secţiei Civile a Judecătoriei Pitești, dar și doctorand al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

Subiectul articolului este conceptul de common law.

Pe lângă faptul că articolul denotă lipsa de înțelegere a conceptului, pe care autorul său îl traduce prin „drept comun”, acesta are câteva defecte de ordin metodologic și de stil.

În primul rând, autorul său ia lista de elemente ale preeminenței dreptului, așa cum a conceput-o profesorul american Andrei Marmor, și și-o atribuie, dând impresia că este produsul gândirii sale, dupa ce i-a citit pe alții.

În al doilea rând, autorul citează autori pe care nu i-a citit (Joseph Raz, Lon Fuller, John Finnis sau Neil MacCormick).

În al treilea rând, el citează autori americani de primă mână din domeniul teoriei dreptului, lângă juriști români din perioada comunistă, cu totul străini de metodele americane de cercetare.

În fine, își atribuie ideile unor autori americani ale căror articole le-am tradus pentru prima dată, beneficiind de sugestiile de redactare ale profesorului Valentin Constantin, și pe care le-am publicat în 2018 într-un volum comun al Curții Constituționale din România și Curții Constituționale a Moldovei. Este articolul lui Andrei Marmor, Preeminența dreptului și limitele sale, publicat în Preeminența dreptului și controlul de constituționalitate între tradiție și modernitate, București, Editura Hamangiu, 2018, pp. 166-188, și articolul lui Ronald Dworkin, Preeminența dreptului, publicat în același volum, la pp. 189-194. Din această din urmă perspectivă, delictul științific al dlui judecător Crînguș se manifestă pe două planuri. Domnia sa nu-i citează întotdeauna pe autorii americani pe care i-am tradus și nu spune cine este traducătorul în limba română, deși este debitorul acestor traduceri protejate de copyright.

Așadar, din traducerea articolului lui Andrei Marmor, Preeminența dreptului și limitele sale, dl judecător Crînguș și-a însușit sau a utilizat fără să mă citeze următoarele pasaje:

1. P. 167 din volumul publicat de Editura Hamangiu – „Se poate găsi un răspuns la aceasta dacă avem o idee despre ceea ce ar viola acest ideal: cum ar putea conduce un guvern, dacă nu prin drept? Probabil că prin teroarea totală? Sau prin intermediul unor ordine aleatorii şi ciudate? Am putea vorbi despre o formă de guvernare? Cu alte cuvinte, putem respecta o formă continuată de guvernare care este realizată în afara dreptului? Să oferi un răspuns la această întrebare este surprinzător de dificil, parţial pentru că depinde de o teorie despre ce este dreptul şi despre tipurile de mijloace de control social care au un caracter juridic. De exemplu, potrivit unei versiuni brute a teoriei juridice a comenzii, orice ordin dublat de o sancţiune a unui suveran de facto ar fi considerat drept, prin definiţie. Prin urmare, odată ce avem un grup de oameni care sunt guvernaţi, de fapt, de un suveran, guvernarea nu poate fi altfel decât una juridică, indiferent de forma exactă a comenzilor suveranului. În baza unei asemenea teorii juridice a comenzii, ar fi foarte dificil să se imagineze un caz în care guvernarea de facto este sprijinită prin mijloace care nu sunt legale. La celălalt capăt al spectrului, dacă cineva se bazează pe o teorie tradiţională a dreptului natural şi presupune că numai normele care respectă anumite exigenţe de ordin moral pot conta ca drept va ajunge la problema opusă: o mare parte din ceea ce am cataloga, în mod normal, ca fiind juridic nu va fi, în realitate drept, chiar şi întro societate legalistă bineorganizată.”

2. P. 168 – „Totuşi, idealul potrivit căruia guvernele ar trebui să conducă prin drept rămâne oarecum neclar, atât timp cât nu avem o idee despre alternative. Totuşi, ceea ce demonstrează în parte acest fapt este că primul aspect al preeminenţei dreptului depinde, în realitate, de cel deal doilea. Ideea potrivit căreia guvernele ar trebui să conducă prin drept trebuie să aibă ca premisă asumpţia potrivit căreia preeminenţa dreptului trebuie preferată, indiferent de conţinutul special al legilor, guvernării prin intermediul altor mijloace de control social.”

3. P. 171 – „Această legătură esenţială dintre motivele elaborării normei şi caracterizarea adecvată a subiectelor ei este exact ceea sa urmărit prin generalitate (a subiectelor normei), ca virtute a preeminenţei dreptului. Asumpţia constă în faptul că oricare ar fi scopul unei norme juridice, acesta va fi înfrânt dacă nu se referă, în sine, la grupul relevant de subiecte ale normei. Voi numi acest fapt principiul relevanţei generalităţii.”

4. P. 168 – „Promulgarea: pentru ca dreptul să poată ghida conduita umană, el trebuie promulgat. Oamenii pot fi ghidaţi de reguli sau prevederi doar dacă cunosc existenţa regulii sau a prevederii. Persoana poate acţiona potrivit unei reguli fără să fie conştientă de regula pe care o urmează, însă atunci, de fapt, nu este vorba despre o persoană ghidată de regulă. Ţine, întrun anumit sens, de esenţa respectării unei reguli ca persoana să fie conştientă de regula pe care o respectă.”

5. P. 174 – „Probabil că preeminenţa dreptului reclamă promulgarea doar întrun sens formal: ea reclamă doar ca atunci când este adoptat dreptul, acesta să se găsească în domeniul public, astfel încât cei care doresc să ştie ce este dreptul să aibă posibilitatea să o afle. Nu trebuie să cunoaştem marea majoritate a legilor, pentru că acestea nu ne afectează afacerile. Şi când ar putea să o facă, tot ceea ce avem nevoie este accesul la actorii care ne pot spune care este dreptul relevant. Atunci vom cunoaşte ce este necesar pentru realizarea scopurilor noastre pertinente.”

6. P. 175 – „Totuşi, valoarea promulgării nu se limitează la acest aspect funcţional. Publicarea dreptului îi conferă transparenţă politică şi posibilitatea de a fi supus deliberării şi criticii publice, pe care le preţuim indiferent de aspectele pur funcţionale ale dreptului.”

7. P. 176 – „nu ar trebui să se presupună că promulgarea este întotdeauna lipsită de costuri de ordin moral. În anumite circumstanţe, este mai bine dacă oamenii nu cunosc în totalitate legile care le guvernează situaţia. În asemenea cazuri, există un anumit conflict între valorile politice ale promulgării, asigurarea controlului public şi abordarea critică, şi considerentele dreptăţii individuale sau ale compasiunii umane. Dintro perspectivă politică, probabil că vom dori întotdeauna să punem dreptul sub o lumină orbitoare, însă există ceva care trebuie spus pentru nevoia de a rezolva anumite subtilităţi, dacă nu chiar în întuneric, cel puţin în penumbră.”

8. P. 176 – „În asemenea cazuri, ar fi corect să se presupună că incriminarea retroactivă a conduitei constituie un dublu eşec al dreptului; atât în termeni funcţionali, de vreme ce dreptul va eşua să ghideze, în realitate, conduita, cât şi în termeni morali, de vreme ce dreptul va eşua săşi trateze subiectele cu demnitatea şi respectul corespunzătoare.”

9. P. 180 – „cu greu se poate considera că întreg corpul dreptului, chiar şi întrun anumit domeniu juridic, va conţine un set coerent de norme. Cu siguranţă, există un grad de coerenţă pe care dreptul trebuie săl manifeste pentru a funcţiona în mod adecvat în procesul de ghidare a conduitei subiectelor sale. Însă este la fel de clar că, dintro perspectivă funcţională, dreptul poate tolera multe incoerenţe. Dacă acest fapt este sau nu în mod necesar regretabil este greu de spus, parţial deoarece coerenţa juridică reprezintă, în sine, o idee mai curând complicată. Dreptul poate manifesta incoerenţă din cel puţin trei perspective: logică, pragmatică şi morală.”

10. P. 183 – „Ştim că dreptul trebuie să se schimbe dea lungul timpului, dar mai ştim că ar fi foarte dificil să respecţi dreptul, dacă acesta se modifică prea frecvent. Însă ar fi absurd să se presupună că avem o noţiune precisă a perioadei ideale de schimbare. Această exigenţă a preeminenţei dreptului este, de fapt, un standard estimativ, în care devierile grave de la el, devieri în ambele direcţii, constituie o deficienţă.”

11. P. 186 – „Raz susţine că aceste valori nu dovedesc că există, în mod necesar, o anumită valoare morală în drept, ca atare. Valorile preeminenţei dreptului sunt, în principal, „valori negative”, susţine Raz, pentru că condiţiile preeminenţei dreptului sunt concepute doar pentru a „minimiza pericolul creat prin însuşi dreptul”. Aşadar, conchide Raz, „preeminenţa dreptului este o valoare negativă în două sensuri: conformitatea cu aceasta nu aduce binele decât prin evitarea răului, iar răul evitat este un rău care putea fi provocat numai de însuşi dreptul”.”  Din traducerea articolului lui Ronald Dworkin, dl judecător Crînguș și-a însușit sau a utilizat fără să mă citeze următoarele pasaje:

1. P. 189 –  „Preeminenţa dreptului este aspiraţională şi, prin urmare, este o chestiune de grad. Ţara mea, Statele Unite, eşuează să respecte preeminenţa dreptului atunci când încarcerează persoane la Guantanamo fără să le fi acuzat sau să le fi judecat de ani de zile […] Nu trebuie să ne întrebăm dacă o naţiune acceptă sau respinge preeminenţa dreptului, ci când şi cât de mult a infirmat aceasta preeminenţa dreptului.”

2. P. 190 – „Una dintre opinii este susţinută de către profesorul Joseph Raz: „Un sistem juridic nedemocratic, bazat pe contestarea drepturilor omului, pe sărăcia extinsă, pe segregarea rasială, pe inegalităţile bazate pe criterii de sex şi pe persecuţiile religioase se poate conforma, în principiu, cerinţelor preeminenţei dreptului mai bine decât orice sistem juridic al democraţiilor vestice mai iluminate… Acesta va fi un sistem juridic incomensurabil mai prost, însă va excela întro privinţă: în conformarea sa cu preeminenţa dreptului… Dreptul poate … institui sclavia fără să încalce preeminenţa dreptului”.”

3. P. 190 – „Bingham credea că Parlamentul posedă această autoritate, însă fostul său coleg, lordul Steyn, şi Jeffrey Jowell, între mulţi alţii, sunt în dezacord. Ei consideră că Parlamentul nu are competenţa juridică să restrângă competenţa tribunalelor de a proteja, de exemplu, suspecţii de comiterea de acte de terorism. Dezacordul ridică probleme complexe cu privire la natura şi la fundamentul dreptului; voi descrie aceste probleme întrun minut. Însă vreau să mă concentrez acum la o problemă diferită. Oare preeminenţa dreptului cere ca judecătorii să aibă competenţa de a declara neconstituţionale legile Parlamentului şi, prin urmare, să le declare nule? Aparent, Bingham credea asta. Acesta credea că competenţa Parlamentului britanic era una nelimitată, dar mai credea că acest fapt constituie aici un neajuns al preeminenţei dreptului. […] Aceştia consideră că situaţia din Statele Unite ale Americii şi din multe state membre ale Consiliului Europei, în care judecătorilor li sa acordat autoritatea finală cu privire la stabilirea validităţii legilor, constituie o încălcare directă a preeminenţei dreptului, pentru că îi aşază pe judecătorii nealeşi deasupra dreptului.”

Pentru că articolul d-lui judecător Crînguș a fost găzduit de Revista dumneavoastră, vă solicit să publicați această scrisoare pe prima pagină a site-ului dumneavoastră și în următorul număr tipărit de revistă.

Vă asigur de întreaga mea considerație.

P.S.: Anexez aici pdf-ul volumului în care mi-au apărut traducerile. În lipsa unui răspuns într-un termen rezonabil din partea dumneavoastră, voi fi nevoit să apelez la alte publicații.

Teodor PAPUC, secretar general adjunct al Curţii Constituţionale din Republica Moldova