Anul 1871 a avut o însemnătate aparte pentru lumea juriştilor români de atunci: pe de o parte, a marcat fondarea Societăţii Juridice, sub influenţa societăţii culturale Junimea, înfiinţată în anul 1865 şi datorită căreia, din 1 martie 1867, la Iaşi, a văzut lumina tiparului cunoscuta revistă Convorbiri literare; pe de altă parte, la data de 16 decembrie 1871, avea să apară primul număr al revistei „Dreptul” – cea mai veche publicaţie juridică existentă în România zilelor noastre.
Cu referire la Societatea Juridică – cea dintâi societate juridică românească – relevăm că aceasta l-a avut pe Constantin Bosianu (1815-1882) în calitate de preşedinte, iar în funcţia de vicepreşedinte pe Constantin Eraclide (1819-1875). Cei doi remarcabili jurişti, înconjuraţi de un grup de tineri jurişti, au stabilit drept scop fundamental pentru această societate dezvoltarea cunoştinţelor juridice şi economice în România, precum şi publicarea unei reviste de specialitate. Mai mult, în calitate de membri fondatori, aceştia se obligau, pe de o parte, să plătească anual, cu titlu de cotizaţie, suma de 80 de lei şi, pe de altă parte, să elaboreze fiecare cel puţin un articol pe lună în scopul publicării în revista “Dreptul”.
De asemenea, programul societăţii avea ca obiectiv major satisfacerea cerinţelor de factură juridică ale tinerei societăţi româneşti moderne, care, prin susţinerea statului de drept şi a exigenţelor pe care acesta se baza, urmărea în principal asocierea sa la valorile Europei de Vest.
Constantin Bosianu, de la naşterea căruia s-au împlinit 200 de ani la 10 februarie 2015, a fost profesor universitar, avocat şi om politic. A urmat cursurile Facultăţii de Drept din Paris, unde a obţinut, în 1851, şi titlul de doctor în drept (cu teza De l’action paulienne, en droit roumain et en droit français). În ceea ce priveşte activitatea sa unionistă, Constantin Bosianu a fost secretar al Divanului ad-hoc al Ţării Româneşti (septembrie-decembrie 1857) şi vicepreşedinte al Comitetului Central al Unirii. Pe 24 ianuarie 1859, din calitatea de membru al Adunării Elective a Munteniei, a votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost director în Ministerul Justiţiei, ministru de interne şi al lucrărilor publice, iar între 26 ianuarie şi 14 iunie 1865 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Scurt timp, în 1878, a fost primar al Capitalei, pentru ca în perioada 29 mai-15 noiembrie 1879 să deţină funcţia de preşedinte al Senatului.
Pe plan profesional, trebuie menţionat că a avut un rol important în elaborarea şi adoptarea Legii pentru înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, ca preşedinte al Comisiei ad-hoc de analiză şi prezentare a proiectului şi actului normativ, şi a făcut parte din primii 25 de membri ai instanţei supreme. Totodată, Constantin Bosianu a fost vicepreşedinte al Comisiei de redactori a Codului civil din 1864. Deopotrivă semnificative rămân şi funcţiile sale profesionale, şi anume: profesor de drept roman, devenea în anul 1864 primul decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti, după înfiinţarea Universităţii; avocat de talent a fost ales decan al Baroului Ilfov în 1871 şi 1873; la data de 30 iunie 1879 a devenit membru de onoare al Academiei Române.
În fine, casa sa din parcul Carol din Bucureşti, unde funcţionează în prezent o parte a Institutului Astronomic al Academiei Române, constituie un reprezentativ monument de arhitectură.
Cu privire la Constantin Eraclide, acesta s-a distins în calitate de magistrat, ajungând prim-preşedinte al Curţii de Casaţie. De asemenea, profesor la Universitatea din Iaşi, a fost şi membru al Cosiliului de Stat, precum şi secretar general la Ministerul Justiţiei (martie-octombrie 1863). Pentru o foarte scurtă perioadă (3-17 noiembrie 1868) a fost ministru de justiţie. De remarcat este însă faptul că a fost unul dintre primii autori români care a înţeles necesitatea elaborării unor lucrări explicative asupra codurilor adoptate în perioada lui Alexandru Ioan Cuza, dintre care amintim: Explicaţiune teoretică şi practică a Codicilor penal şi de procedură criminală (1865); Explicaţiune teoretică şi practică a Codicelui civil (3 volume, Bucureşti, 1873) ş.a.
Apariţia revistei “Dreptul” este urmarea firească a înfăptuirii marilor reforme moderne în perioada 1862-1866, inclusiv a celei institutional-legislative. Ne referim aici la adoptarea şi intrarea în vigoare a codurilor civil şi de procedură civilă, penal şi de procedură penală, a Constituţiei de la 1866, precum şi la crearea instituţiilor judiciare de tip occidental european (de pildă, înfiinţarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, noua organizare judiciară, modernizarea profesiei de avocat), ca şi a facultăţilor de drept din cadrul universităţilor din Iaşi şi din Bucureşti, care au dat un nou impuls şi au imprimat ample orizonturi şi publicisticii juridice.În legătură cu revista “Dreptul”, ca publicaţie juridică ea a urmat în ordine cronologică Gazetei Tribunalelor – cel dintâi ziar cu profil juridic, înfiinţat la 24 decembrie 1860, director fiind marele jurisconsult Aristide Pascal. Din păcate, după numai trei ani, această publicaţie şi-a încetat apariţia. Însă, între cele două publicaţii era o deosebire esenţială: dacă Gazeta Tribunalelor s-a identificat cu vechile legiuri româneşti, revista “Dreptul” a aparţinut epocii legislative moderne din ţara noastră, care a început cu marile coduri adoptate în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Pentru întregirea perspectivei diacronice în domeniu, mai trebuie menţionat că între Gazeta Tribunalelor şi revista „Dreptul” au mai existat, cu caracter efemer şi fără relevanţă ştiinţifică, alte două publicaţii – Constituţiunea (noiembrie 1864-februarie 1865) şi Revista practică de drept român (noiembrie 1871).
Revista „Dreptul” – în principal, creaţie a tinerei generaţii de jurişti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cei mai mulţi cu studii în Europa Occidentală – este nu numai cea mai veche publicaţie juridică românească, dar ea ocupă un onorant loc pe podiumul revistelor de cultură de la noi, dacă ţinem cont de data apariţiei acestora şi luăm în calcul şi revista „Familia” (înfiinţată de Iosif Vulcan, scriitor şi publicist, membru al Academiei Române, în anul 1865 la Budapesta, având drept program răspândirea culturii române în Transilvania şi cultivarea limbii şi a conştiinţei naţionale; în 1880 redacţia revistei se mută la Oradea).
“Dreptul” a fost tipărită în Bucureşti la “Tipografia Curţii (Lucrătorii Asociaţi)” în Pasajul Român nr. 12 şi apărea joia şi duminica. Un număr avea 8 pagini, fiind numerotat separat. Publicaţia era administrată din sediul aflat în Piaţa Teatrului, Casa Resch, preţul unui abonament anual era de 40 de lei noi, iar pe 6 luni de 20 de lei noi.
Obiectivele principale ale publicaţiei au fost creionate de Grigore G. Păucescu – redactor general al revistei – în primul număr al acesteia. După ce a subliniat faptul că apariţia revistei a răspuns unei necesităţi reale în sfera juridică, Grigore G. Păucescu a precizat, cu referire la obiectivele „Dreptului”, următoarele: „Ziarul Dreptul, în prezenţa unei legislaţii ce nu e încă bine cunoscută, îşi propune a lămuri şi vulgariza principiile cele mai mari de drept şi principiile cele mai necesare de economie politică, aşa de strâns legate de cele dintâi. El va discuta, de asemenea, din punctul de vedere al intereselor şi al trebuinţelor noastre naţionale, lacunele ce prezintă legislaţia noastră, precum şi diferitele proiecte ce se vor propune Corpurilor legiuitoare. Dar mai ales Dreptul se va aplica a da la lumină tezaurele de muncă şi de cunoştinţă ce magistraţii cei buni depun în sentinţele lor şi care până acum au rămas ascunse în arhivele tribunalelor.”
Grigore G. Păucescu a condus revista “Dreptul” – cu unele întreruperi –, mai întâi în calitate de redactor general şi apoi ca director, de la aparţia primului număr şi până în anul 1897, când a încetat din viaţă. El s-a remarcat ca o personalitate complexă. În primul rând, trebuie subliniat că s-a afirmat în domeniul scrisului, unde a abordat teme din aproape toate ramurile dreptului. Dintre lucrările publicate se detaşează Tractatul obligaţiunilor, apărut mai întâi în foileton în “Dreptul”. Pe plan profesional, la numai 26 de ani, a ajuns procuror la Înalta Curte de Casaţie. De asemenea, a fost judecător, iar din 1872 a intrat în avocatură. În calitate de politician, a fost deputat şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, precum şi ministru. Totodată, în 1882, i-a succedat marelui poet naţional, Mihai Eminescu, la conducerea ziarului „Timpul”. Şi ar mai trebui menţionat faptul că în fosta sa casă din Bucureşti, actualul sediu al Uniunii Arhitecţilor, a fost recitată pentru prima dată, de către însuşi Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a.
Sub conducerea lui Grigore G. Păucescu, revista „Dreptul” avea 4 secţiuni, fiecare având desemnaţi redactori speciali. Astfel, la secţiunea legislaţie au lucrat C. Schina, Grigore Triandafil, Ioan Kalinderu, Vasile (Basile) Missir; din secţiunea de doctrină făceau parte George Danielopolu, Ion Lahovari, Constantin Nacu, G.E. Schina; secţiunea de jurisprudenţă cuprindea redactori precum Eugen Stătescu, Dim. Giani, Mihail Pherekyde, I. Gr. Poenaru-Bordea; în sfârşit la secţiunea de economie politică îşi desfăşurau activitatea Al. Vericeanu, R. N. Opreanu, Em. Protopopescu-Pache, V. Brătianu.
Facem precizarea că din anul 1874 printre colaboratorii revistei s-a numărat şi Alexandru Degré.
În perioada de început a publicaţiei [1871-1876], redactorii Vasile M. Missir şi Emmanuel Protopopescu-Pache s-au evidenţiat prin modul în care s-au ocupat de revistă.
Mai mult, în anul 1876, Gr. G. Păucescu a fost în imposibilitate să mai lucreze cu adevărat pentru revistă din motive de sănătate. De asemenea, obligaţiile de ordin public l-au determinat pe Em. Protopopescu-Pache să renunţe pentru un timp la revistă. Aşa fiind, în perioada 4 ianuarie-19 decembrie 1876, revista “Dreptul’’ a fost condusă în fapt de Vasile M. Missir.
Vasile Missir a fost doctor în drept, magistrat, prim-procuror pentru Ilfov, avocat şi autor al legii meseriilor. A deţinut şi demnitatea de ministru al agriculturii, comerţului, industriei şi domeniilor.
La rândul său Em. Protopopescu-Pache, după ce a terminat dreptul la Bucureşti, în anul 1866, a studiat la Paris şi Bruxelles, luându-şi doctoratul în drept la Geneva. Apoi, după revenirea în ţară, acesta s-a distins în calitate de avocat, dar a fost şi primar al Bucureştiului, prefect de poliţie, deputat şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. În ceea ce-l priveşte pe Em. Protopopescu-Pache, mai trebuie subliniat că a fondat Şcoala de Ştiinţe Politice şi Administrative, unde a şi fost profesor. Deopotrivă, îl regăsim printre ctitorii ziarelor Binele public şi România.
În fine, în intervalul 1877-1878, consemnăm întreruperea apariţiei revistei din cauza Războiului de Independenţă, cu precizarea că ea reapărut la data de 5 noiembrie 1878, prin strădania vechii redacţii, care însă era condusă de N. Crătunescu, profesor de drept roman, care l-a înlocuit pe Grigore G. Păucescu până în septembrie 1879, indisponibil în continuare din cauza sănătăţii precare. Cu acest prilej, se constată cel dintâi reviriment redacţional. Cu titlu de exemplu menţionăm: apariţia rubricii Revista în cuprisul căreia era reflectată şi tratată câte o problemă de actualitae; publicarea deciziilor civile ale Curţii de Casaţie franceze pronunţate de la 1 ianuarie 1879 ş.a.
Ca o concluzie, este necesar a se remarca faptul că, încă din primii ani de existenţă, revista „Dreptul” a făcut diligenţe constante pentru adaptarea la actualitatea juridică internă şi internaţională, la imperativele şi ideile noi ale epocii, toate acestea fiind concretizate prin introducerea de rubrici noi, adecvate acestor cerinţ
Cu referire la Societatea Juridică – cea dintâi societate juridică românească – relevăm că aceasta l-a avut pe Constantin Bosianu (1815-1882) în calitate de preşedinte, iar în funcţia de vicepreşedinte pe Constantin Eraclide (1819-1875). Cei doi remarcabili jurişti, înconjuraţi de un grup de tineri jurişti, au stabilit drept scop fundamental pentru această societate dezvoltarea cunoştinţelor juridice şi economice în România, precum şi publicarea unei reviste de specialitate. Mai mult, în calitate de membri fondatori, aceştia se obligau, pe de o parte, să plătească anual, cu titlu de cotizaţie, suma de 80 de lei şi, pe de altă parte, să elaboreze fiecare cel puţin un articol pe lună în scopul publicării în revista “Dreptul”.
De asemenea, programul societăţii avea ca obiectiv major satisfacerea cerinţelor de factură juridică ale tinerei societăţi româneşti moderne, care, prin susţinerea statului de drept şi a exigenţelor pe care acesta se baza, urmărea în principal asocierea sa la valorile Europei de Vest.
Constantin Bosianu, de la naşterea căruia s-au împlinit 200 de ani la 10 februarie 2015, a fost profesor universitar, avocat şi om politic. A urmat cursurile Facultăţii de Drept din Paris, unde a obţinut, în 1851, şi titlul de doctor în drept (cu teza De l’action paulienne, en droit roumain et en droit français). În ceea ce priveşte activitatea sa unionistă, Constantin Bosianu a fost secretar al Divanului ad-hoc al Ţării Româneşti (septembrie-decembrie 1857) şi vicepreşedinte al Comitetului Central al Unirii. Pe 24 ianuarie 1859, din calitatea de membru al Adunării Elective a Munteniei, a votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost director în Ministerul Justiţiei, ministru de interne şi al lucrărilor publice, iar între 26 ianuarie şi 14 iunie 1865 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Scurt timp, în 1878, a fost primar al Capitalei, pentru ca în perioada 29 mai-15 noiembrie 1879 să deţină funcţia de preşedinte al Senatului.
Pe plan profesional, trebuie menţionat că a avut un rol important în elaborarea şi adoptarea Legii pentru înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, ca preşedinte al Comisiei ad-hoc de analiză şi prezentare a proiectului şi actului normativ, şi a făcut parte din primii 25 de membri ai instanţei supreme. Totodată, Constantin Bosianu a fost vicepreşedinte al Comisiei de redactori a Codului civil din 1864. Deopotrivă semnificative rămân şi funcţiile sale profesionale, şi anume: profesor de drept roman, devenea în anul 1864 primul decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti, după înfiinţarea Universităţii; avocat de talent a fost ales decan al Baroului Ilfov în 1871 şi 1873; la data de 30 iunie 1879 a devenit membru de onoare al Academiei Române.
În fine, casa sa din parcul Carol din Bucureşti, unde funcţionează în prezent o parte a Institutului Astronomic al Academiei Române, constituie un reprezentativ monument de arhitectură.
Cu privire la Constantin Eraclide, acesta s-a distins în calitate de magistrat, ajungând prim-preşedinte al Curţii de Casaţie. De asemenea, profesor la Universitatea din Iaşi, a fost şi membru al Cosiliului de Stat, precum şi secretar general la Ministerul Justiţiei (martie-octombrie 1863). Pentru o foarte scurtă perioadă (3-17 noiembrie 1868) a fost ministru de justiţie. De remarcat este însă faptul că a fost unul dintre primii autori români care a înţeles necesitatea elaborării unor lucrări explicative asupra codurilor adoptate în perioada lui Alexandru Ioan Cuza, dintre care amintim: Explicaţiune teoretică şi practică a Codicilor penal şi de procedură criminală (1865); Explicaţiune teoretică şi practică a Codicelui civil (3 volume, Bucureşti, 1873) ş.a.
Apariţia revistei “Dreptul” este urmarea firească a înfăptuirii marilor reforme moderne în perioada 1862-1866, inclusiv a celei institutional-legislative. Ne referim aici la adoptarea şi intrarea în vigoare a codurilor civil şi de procedură civilă, penal şi de procedură penală, a Constituţiei de la 1866, precum şi la crearea instituţiilor judiciare de tip occidental european (de pildă, înfiinţarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, noua organizare judiciară, modernizarea profesiei de avocat), ca şi a facultăţilor de drept din cadrul universităţilor din Iaşi şi din Bucureşti, care au dat un nou impuls şi au imprimat ample orizonturi şi publicisticii juridice.În legătură cu revista “Dreptul”, ca publicaţie juridică ea a urmat în ordine cronologică Gazetei Tribunalelor – cel dintâi ziar cu profil juridic, înfiinţat la 24 decembrie 1860, director fiind marele jurisconsult Aristide Pascal. Din păcate, după numai trei ani, această publicaţie şi-a încetat apariţia. Însă, între cele două publicaţii era o deosebire esenţială: dacă Gazeta Tribunalelor s-a identificat cu vechile legiuri româneşti, revista “Dreptul” a aparţinut epocii legislative moderne din ţara noastră, care a început cu marile coduri adoptate în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Pentru întregirea perspectivei diacronice în domeniu, mai trebuie menţionat că între Gazeta Tribunalelor şi revista „Dreptul” au mai existat, cu caracter efemer şi fără relevanţă ştiinţifică, alte două publicaţii – Constituţiunea (noiembrie 1864-februarie 1865) şi Revista practică de drept român (noiembrie 1871).
Revista „Dreptul” – în principal, creaţie a tinerei generaţii de jurişti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cei mai mulţi cu studii în Europa Occidentală – este nu numai cea mai veche publicaţie juridică românească, dar ea ocupă un onorant loc pe podiumul revistelor de cultură de la noi, dacă ţinem cont de data apariţiei acestora şi luăm în calcul şi revista „Familia” (înfiinţată de Iosif Vulcan, scriitor şi publicist, membru al Academiei Române, în anul 1865 la Budapesta, având drept program răspândirea culturii române în Transilvania şi cultivarea limbii şi a conştiinţei naţionale; în 1880 redacţia revistei se mută la Oradea).
“Dreptul” a fost tipărită în Bucureşti la “Tipografia Curţii (Lucrătorii Asociaţi)” în Pasajul Român nr. 12 şi apărea joia şi duminica. Un număr avea 8 pagini, fiind numerotat separat. Publicaţia era administrată din sediul aflat în Piaţa Teatrului, Casa Resch, preţul unui abonament anual era de 40 de lei noi, iar pe 6 luni de 20 de lei noi.
Obiectivele principale ale publicaţiei au fost creionate de Grigore G. Păucescu – redactor general al revistei – în primul număr al acesteia. După ce a subliniat faptul că apariţia revistei a răspuns unei necesităţi reale în sfera juridică, Grigore G. Păucescu a precizat, cu referire la obiectivele „Dreptului”, următoarele: „Ziarul Dreptul, în prezenţa unei legislaţii ce nu e încă bine cunoscută, îşi propune a lămuri şi vulgariza principiile cele mai mari de drept şi principiile cele mai necesare de economie politică, aşa de strâns legate de cele dintâi. El va discuta, de asemenea, din punctul de vedere al intereselor şi al trebuinţelor noastre naţionale, lacunele ce prezintă legislaţia noastră, precum şi diferitele proiecte ce se vor propune Corpurilor legiuitoare. Dar mai ales Dreptul se va aplica a da la lumină tezaurele de muncă şi de cunoştinţă ce magistraţii cei buni depun în sentinţele lor şi care până acum au rămas ascunse în arhivele tribunalelor.”
Grigore G. Păucescu a condus revista “Dreptul” – cu unele întreruperi –, mai întâi în calitate de redactor general şi apoi ca director, de la aparţia primului număr şi până în anul 1897, când a încetat din viaţă. El s-a remarcat ca o personalitate complexă. În primul rând, trebuie subliniat că s-a afirmat în domeniul scrisului, unde a abordat teme din aproape toate ramurile dreptului. Dintre lucrările publicate se detaşează Tractatul obligaţiunilor, apărut mai întâi în foileton în “Dreptul”. Pe plan profesional, la numai 26 de ani, a ajuns procuror la Înalta Curte de Casaţie. De asemenea, a fost judecător, iar din 1872 a intrat în avocatură. În calitate de politician, a fost deputat şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, precum şi ministru. Totodată, în 1882, i-a succedat marelui poet naţional, Mihai Eminescu, la conducerea ziarului „Timpul”. Şi ar mai trebui menţionat faptul că în fosta sa casă din Bucureşti, actualul sediu al Uniunii Arhitecţilor, a fost recitată pentru prima dată, de către însuşi Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a.
Sub conducerea lui Grigore G. Păucescu, revista „Dreptul” avea 4 secţiuni, fiecare având desemnaţi redactori speciali. Astfel, la secţiunea legislaţie au lucrat C. Schina, Grigore Triandafil, Ioan Kalinderu, Vasile (Basile) Missir; din secţiunea de doctrină făceau parte George Danielopolu, Ion Lahovari, Constantin Nacu, G.E. Schina; secţiunea de jurisprudenţă cuprindea redactori precum Eugen Stătescu, Dim. Giani, Mihail Pherekyde, I. Gr. Poenaru-Bordea; în sfârşit la secţiunea de economie politică îşi desfăşurau activitatea Al. Vericeanu, R. N. Opreanu, Em. Protopopescu-Pache, V. Brătianu.
Facem precizarea că din anul 1874 printre colaboratorii revistei s-a numărat şi Alexandru Degré.
În perioada de început a publicaţiei [1871-1876], redactorii Vasile M. Missir şi Emmanuel Protopopescu-Pache s-au evidenţiat prin modul în care s-au ocupat de revistă.
Mai mult, în anul 1876, Gr. G. Păucescu a fost în imposibilitate să mai lucreze cu adevărat pentru revistă din motive de sănătate. De asemenea, obligaţiile de ordin public l-au determinat pe Em. Protopopescu-Pache să renunţe pentru un timp la revistă. Aşa fiind, în perioada 4 ianuarie-19 decembrie 1876, revista “Dreptul’’ a fost condusă în fapt de Vasile M. Missir.
Vasile Missir a fost doctor în drept, magistrat, prim-procuror pentru Ilfov, avocat şi autor al legii meseriilor. A deţinut şi demnitatea de ministru al agriculturii, comerţului, industriei şi domeniilor.
La rândul său Em. Protopopescu-Pache, după ce a terminat dreptul la Bucureşti, în anul 1866, a studiat la Paris şi Bruxelles, luându-şi doctoratul în drept la Geneva. Apoi, după revenirea în ţară, acesta s-a distins în calitate de avocat, dar a fost şi primar al Bucureştiului, prefect de poliţie, deputat şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. În ceea ce-l priveşte pe Em. Protopopescu-Pache, mai trebuie subliniat că a fondat Şcoala de Ştiinţe Politice şi Administrative, unde a şi fost profesor. Deopotrivă, îl regăsim printre ctitorii ziarelor Binele public şi România.
În fine, în intervalul 1877-1878, consemnăm întreruperea apariţiei revistei din cauza Războiului de Independenţă, cu precizarea că ea reapărut la data de 5 noiembrie 1878, prin strădania vechii redacţii, care însă era condusă de N. Crătunescu, profesor de drept roman, care l-a înlocuit pe Grigore G. Păucescu până în septembrie 1879, indisponibil în continuare din cauza sănătăţii precare. Cu acest prilej, se constată cel dintâi reviriment redacţional. Cu titlu de exemplu menţionăm: apariţia rubricii Revista în cuprisul căreia era reflectată şi tratată câte o problemă de actualitae; publicarea deciziilor civile ale Curţii de Casaţie franceze pronunţate de la 1 ianuarie 1879 ş.a.
Ca o concluzie, este necesar a se remarca faptul că, încă din primii ani de existenţă, revista „Dreptul” a făcut diligenţe constante pentru adaptarea la actualitatea juridică internă şi internaţională, la imperativele şi ideile noi ale epocii, toate acestea fiind concretizate prin introducerea de rubrici noi, adecvate acestor cerinţ