Protecția drepturilor omului1
, în esența sa, a fost la început o afacere internă a
statelor și era asigurată într-un cadru național.
Treptat, ea și-a făcut loc și în dreptul internațional, care a început să se intereseze
de drepturile persoanelor în prima jumătate a veacului trecut, urmare a unor evenimente,
cum ar fi revoluția rusă, genocidul asupra poporului armean, ascensiunea la putere a
partidului nazist în Germania, ce au determinat mișcări forțate de populație. Era în
firescul lucrurilor ca primele instrumente internaționale de protecție a persoanelor să se
refere cu precădere la drepturile refugiaților și la drepturile minorităților. În legătură cu
drepturile refugiaților, cu titlu de exemplu, relevăm: Aranjamentul privind eliberarea de
certificate de identitate refugiaților ruși și armeni din 12 mai 1926; Aranjamentul relativ la
statutul juridic al refugiaților ruși și armeni din 30 iunie 1928; Convenția asupra statutului
internațional al refugiaților din 28 octombrie 1933; Convenția privind statutul refugiaților
provenind din Germania. Cu referire la drepturile minorităților, amintim: tratatele speciale
– (de)numite despre minorități – care au fost încheiate în urma Primului Război Mondial
cu Polonia, Cehoslovacia, Statul Sârbo-Croato-Sloven, România și Grecia. Pe de altă
parte, dispoziții în favoarea minorităților au fost inserate și în tratatele de pace încheiate
cu Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia.
UNELE OBSERVAȚII REFERITOARE LA IMPORTANȚA EDIFICĂRII UNUI SISTEM COERENT DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN EUROPA
15.00lei