UNELE OBSERVAȚII REFERITOARE LA IMPORTANȚA EDIFICĂRII UNUI SISTEM COERENT DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN EUROPA

Protecția drepturilor omului1
, în esența sa, a fost la început o afacere internă a
statelor și era asigurată într-un cadru național.
Treptat, ea și-a făcut loc și în dreptul internațional, care a început să se intereseze
de drepturile persoanelor în prima jumătate a veacului trecut, urmare a unor evenimente,
cum ar fi revoluția rusă, genocidul asupra poporului armean, ascensiunea la putere a
partidului nazist în Germania, ce au determinat mișcări forțate de populație. Era în
firescul lucrurilor ca primele instrumente internaționale de protecție a persoanelor să se
refere cu precădere la drepturile refugiaților și la drepturile minorităților. În legătură cu
drepturile refugiaților, cu titlu de exemplu, relevăm: Aranjamentul privind eliberarea de
certificate de identitate refugiaților ruși și armeni din 12 mai 1926; Aranjamentul relativ la
statutul juridic al refugiaților ruși și armeni din 30 iunie 1928; Convenția asupra statutului
internațional al refugiaților din 28 octombrie 1933; Convenția privind statutul refugiaților
provenind din Germania. Cu referire la drepturile minorităților, amintim: tratatele speciale
– (de)numite despre minorități – care au fost încheiate în urma Primului Război Mondial
cu Polonia, Cehoslovacia, Statul Sârbo-Croato-Sloven, România și Grecia. Pe de altă
parte, dispoziții în favoarea minorităților au fost inserate și în tratatele de pace încheiate
cu Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia.