Descriere
În acest articol, autorul analizează raportul între caracterul real al voinței naționale suverane exprimate de Adunările Constituante și legitimitatea constituțiilor elaborate de acestea. Cu cât puterea constituantă și expresia sa instituțională – Adunarea Constituantă – reflectă mai amplu și mai fidel, voința suverană a poporului, aspirațiile și nevoile sale autentice de dezvoltare și progres, cu atât mai mult va fi mai expresivă identitatea constituțională a națiunii respective, iar constituția votată de aceasta va fi pe deplin legitimă și va avea, prin conținutul său, valențele unui proiect de țară. Văzută în acești parametrii, o constituție legitimă întărește raportul reciproc de apartenență între stat și cetățean. O constituție este legitimă în măsura în care este percepută de cetățeni ca fiind constituția lor, oglinda și expresia aspirațiilor lor reale de dezvoltare personală, ca și cea politică și social-economică. Din această perspectivă, autorul analizează momentele constituționale finalizate cu adoptarea unor constituții, în Republica Moldova în perioada 1924-1978 și, respectiv, în România, în intervalul 1948-1965 și conchide că legile fundamentale respective au avut un caracter ilegitim, au fost constituții nedemocratice, în înțelesul pe care acest termen îl are în doctrina constituțională europeană. Cât privește cele două republici, acestea au un parcurs constituțional comun, în anumite etape de evoluție a existenței lor statale. În acest context, autorul arată că la nivel academic și al cercetării științifice se impune reconstituirea și recuperarea înțeleaptă a istoriei comune a celor două state, în vederea redării și afirmării unei unice identități constituționale.